OPINII Sindromul broaştei fierte

Se zice că un savant nebun a făcut, prin 1890, următorul experiment: a luat o broască şi a aruncat-o într-o găleată de apă fierbinte; broasca a sărit rapid din găleată şi s-a salvat; savantul a luat apoi broasca şi a aruncat-o într-o găleată cu apă rece, dar care se încălzea treptat, cu câte 20 de grade la fiecare interval de câte 5 minute; când temperatura s-a apropiat de 60 de grade, broasca a reuşit să simtă pericolul la timp cât să mai apuce să sară din găleată şi să se salveze; savantul a continuat experimentul cu aceaşi broască, de data asta încălzind apa cu câte un grad la fiecare interval de câte 5 minute; până la temperatura de coagulare a proteinei (64 de grade), broasca nu a mai schiţat niciun gest şi nicio nelinişte; a murit fiartă. Corpul său se obişnuise cu temperatura adversă, mecanismele de reacţie rapidă auto-conservatorie fiind făcute inutile de creşterea treptată (şi nu bruscă sau alertă) a temperaturii.

În psihologie şi în economia comportamentală, acest experiment este denumit sindromul broaştei fierte. Omul, ca şi broasca, are capacitatea de a se obişnui cu un mediu advers: crize, dezastre, catastrofe, lipsire de libertate (atât de des auto-asumată sau impusă în lumea de azi), minciună, decepţie, leadership ilegitim, rănirea gravă, chiar letală, a mediului, auto-distrugerea persoanei şi a speciei prin droguri, anabolizante şi vaccinuri ne-necesare etc.

Tot ceea ce ne trebuie pentru a ne adapta acestui blestem este o doză infinitezimală care să ni se injecteze pe nesimţite, ca să nu ne dăm seama la timp că suntem otrăviţi. Sau fierţi.

În lumea reală, concretă, în care trăim, ne-am obişnuit cu prezenţa cotidiană a serviciilor secrete în absolut toate domeniile (inclusiv sau mai ales în domeniul economic), aşa cum am ajuns să acceptăm, subliminal, primordialitatea procurorilor în statul de drept. Un sistem economic în care doar 6 mii de firme din totalul de 600 de mii fac 99% din cifra totală de afaceri a ţării este un sistem controlat, nesănătos, incapabil de auto-reglare. De aici "necesitatea" implicării şi infiltrării ubicue a serviciilor secrete şi de aici rezultatul abandonării principiului independenţei judecătorilor în favoarea "independenţei" procurorilor (care, by the way, sunt subordonaţi ierarhic, fiind sub autoritatea ministrului justiţiei, conform Constituţiei).

Dacă băncile ne mint, ne înşală, ne fură la comisioane, ne păcălesc la cântar etc., asta e bine conform neo-liberalilor, pentru că deştepţii trebuie să câştige de pe urma proştilor. Judecătorii, consumatori şi ei, ca şi apropiaţii lor, consideră că profitul este un scop primordial care poate justifica orice, inclusiv faptul că un consumator este pus la fiert treptat în cazanul unui rebut contractual de unde îi va rezulta ruina. La seminariile de la Sinaia/Iaşi li se insuflă judecătorilor (participanţi mult prea entuziaşti la această îndoctrinare pentru care - karma ne asigură - cândva, cineva, va răspunde) frica de dificultăţile financiare ale băncilor care ar rezultă din justiţia făcută consumatorilor. BNR nu pierde niciodată ocazia de a reaminti că în bănci se află depozitele populaţiei şi că, în caz de reparare a nedreptăţii făcute consumatorilor, s-ar instala automat riscul unei afectări a depozitelor populaţiei (deşi, precum ştiţi, aceeaşi BNR susţine că depozitele populaţiei sunt 99% sigure). De aici soluţiile elucrubrante, contrare logicii, de spălare a băncilor de toate păcatele, inclusiv de cele recunoscute, cu aproape orice ocazie. Nu contează că sunt două-trei instanţe care sancţionează băncile pentru egoismul, lăcomia, iresponsabilitatea şi lipsa de competenţă managerială şi de educaţie financiară a bancherilor, şi nici că ANPC impune, din când în când, amenzi şi modificarea contractelor - tip ale băncilor. Aceasta este doză infinitezimală de expiaţiune (ispăşirea păcatelor) necesară pentru a ne obişnui treptat cu creşterea temperaturii cazanului până la punctul de fierbere. Contează doar că litigiile importante, cum ar fi cele de tip class action, sunt repartizate "aleatoriu" acolo unde trebuie, fiind soluţionate aşa cum trebuie. Iar când, din întîmplare, se mai pronunţă o hotărîre cu efecte erga omnes, banca delincventă vizată nu îşi face nicio problemă din a ignora şi chiar a dispreţui soluţia judiciară, căci nimeni nu are curajul să ia decizia de a agrava sancţiunea, închizând respectiva banca. Cine să o facă? BNR? Să fim serioşi.

Consumatorii, bulversaţi de lipsa de independenţă judecătorilor faţă de oligarhia financiar-bancară şi de contra-intuitiva realitate a unor soluţii diametral opuse ale instanţelor la situaţii juridice (şi chiar acţiuni) identice, dar mai ales contrariaţi sau timoraţi de perpetuă intervenţie a BNR care apără băncile delincvente şi recalcitrante, au ajuns, treptat, să creadă că aceasta este natură lucrurilor, că puternicii economiei trebuie să extragă profit de pe urma ruinei lor, iar starea în care au fost aduşi de construcţia artificială a nevoii de a consuma, de înşelăciunile şi manipulările comerciale şi de puterea atotcuprinzătoare a banului corupător este firească. Dar nu este aşa. Nu este natural ceea ce se întâmplă. Apa din cazan a fost adusă la temperatura de coagulare a proteinei în mod voit. Doar că nu am prins de veste, căci temperatura a fost crescută treptat, pe nesimţite, iar noi am ajuns să ne obişnuim să fim fierţi la foc mic.

Această postare nu este, însă, doar despre bănci. Este şi despre job-ul pe care nu îl iubeşti, dar pe care îl faci cu acribie pentru că ţi-ai cumpărat pe credit (numai aparent ieftin) o casă, o maşină, mobilier şi alte chestii pe care ajungi repede să le urăşti, plus lucruşoare şi servicii pe care, în realitate, nu ţi le doreşti. Fără să îţi dai seama, găleata în care lucrezi te-a făcut să crezi că există doar echipa ta, care este familia ta, şi care este superioară tuturor celorlalţi, că tu meriţi să câştigi, chiar dacă toţi ceilalţi se ruinează, că solidaritatea socială este doar pentru leneşii şi beţivii care îţi consumă taxele şi impozitele pe care le plăteşti din munca ta de 16 ore la birou (mă rog, dacă eşti în midalmanagement, lucrezi doar 3-4 ore pe zi, timp în care îi persecuţi pe orcheri). Până când eşti dat afară de la corporaţie, pentru că noul manager vine cu o nouă filosofie - demodată şi etern reşapată, reducere de costuri prin restructurarea personalului. Acela este momentul în care îţi dai seama că ai fost o broască, fiartă treptat, până la epuizare.

Pentru stăpânii feudali ai lumii "capitaliste" în care trăim, sindromul broaştei fierte nu este rezultatul unui experiment al unui savant nebun, este un memento mori. Promisiunea capitalismului de tip euro-atlantic, că o maree înalta va face să plutească toate bărcile, şi nu numai iahturile ultra-bogaţilor, este pe cale să fie brutal încălcată şi contrazisă de realitate.

Cine va salva capitalismul?

Broaştele, fierte sau nu, nu o vor face. Nicidecum.