Pentru cine bat clopotele în Catalonia?

"Cei care au uitat trecutul sunt condamnaţi să îl repete", spunea odată filosoful de origine spaniolă George Santayana. Autorităţile de la Madrid par să îi dea, încă odată, dreptate.

Ar fi fost suficient ca guvernul condus de Mariano Rajoy să meargă doar până la începutul secolului trecut în Europa. În primăvara anului 1916 a început insurecţia din Irlanda, al cărei scop a fost obţinerea independenţei faţă de Imperiul Britanic. Deşi majoritatea populaţiei a fost neutră sau s-a manifestat împotriva naţionaliştilor, suprimarea brutală a insurecţiei a condus la crearea condiţiilor pentru declanşarea războiului de independenţă, în urma căruia a apărut o nouă ţară pe harta Europei.

După un secol, autorităţile spaniole, dar şi cele europene, vor să se convingă singure de veridicitatea unui dicton repetat în lecţiile de strategie politică de peste Ocean: "cu cât strângi mai mult pumnul, cu atât îţi va scăpa mai mult nisip printre degete".

Într-un articol din decembrie 2011 ("O nouă primăvară în Europa?", BURSA, 13.12.2011) scriam că actuala structură instituţională a Europei o condamnă la o stagnare perpetuă şi doar amână nesemnificativ colapsul statului social.

Tiparniţa pornită de BCE nu a făcut decât să amâne deznodământul, prin crearea iluziei că problemele financiare au dispărut şi Europa şi-a reluat creşterea sustenabilă. Întrebarea de atunci rămâne valabilă: "Oare iau în considerare aşa-zisele autorităţi europene şi posibilele consecinţe neprevăzute ale actualei crize, cum ar fi destrămarea UE, nu doar până la nivelul statelor naţionale precedente, ci până la nivelul subdiviziunilor acestora din urmă cu secole?"

Acesta este contextul în care s-au accentuat tendinţele centrifuge, reflectate acum de criza catalană, şi motivul tăcerii asurzitoare a autorităţilor de la Bruxelles şi din marile capitale ale Europei în primele zile după referendumul din Catalonia.

"Criza din Catalonia ridică, din nou, problema unei Europe a regiunilor", a scris recent Patrick Artus, economistul şef al băncii de investiţii Natixis, care aminteşte că "locuitorii unor regiuni precum cele din Italia de Nord, Catalonia sau Bavaria susţin ideea unei Uniuni Europene formată din regiuni".

În opinia economistului francez, o astfel de situaţie ar reprezenta o deteriorare clară faţă de condiţiile actuale, atât din punct de vedere al organizării cât şi din punct de vedere a problemelor structurale ale Europei.

De ce? Pentru că "procesul decizional va deveni extrem de complex, mai ales în ceea ce priveşte politicile fiscale şi de asistenţă socială". În plus, "creşterea eterogenităţii din punct de vedere al veniturilor regionale va face organizarea UE şi a zonei euro mult mai complicată".

Concluziile economistului francez pornesc de la premisa păstrării unui cadru legislativ unitar şi a sistemului actual de transferuri bugetare către ţările sau regiunile mai puţin dezvoltate. Din păcate, evoluţia de până acum a zonei euro arată că ipoteza convergenţei nu este realistă, după cum o arată inclusiv studii de la BCE.

O Europă a regiunilor cu un centru de putere la Bruxelles va reprezenta doar un coşmar birocratic şi al controlului centralizat mai mare decât cel actual, care va ignora în continuare relaţia de cauzalitate dintre libertatea economică şi dezvoltare.

Singura şansă pentru o eventuală Europă a regiunilor, dar şi pentru Europa naţiunilor de acum, o reprezintă transformarea UE într-o uniune a liberului schimb şi a liberei circulaţii a cetăţenilor, care va da naştere unei competiţii benefice între state.

Poate că lecţiile istoriei au fost uitate, însă autorităţile europene şi cele de la Madrid îşi amintesc, probabil, fiind obligate de instinctul de autoconservare, că este suficientă o minoritate hotărâtă de până la 10% pentru obţinerea victoriei într-o insurecţie sau revoluţie.

Chiar dacă este considerată lipsită de legitimitate şi neconstituţională, prezenţa la vot a fost suficient de mare pentru a asigura continuarea luptei pentru independenţă, în ciuda ofensivei totale lansate de guvern, inclusiv prin facilitarea mutării marilor companii şi a băncilor din regiune.

"Răspunsul lui Rajoy (n.a. premierul spaniol) a fost aşa de inept încât a condus la crearea unei majorităţi care susţine independenţa, deşi aceasta nu exista înainte", scrie Ambrose Evans-Pritchard în cotidianul The Telegraph.

În ceea ce priveşte atitudinea autorităţilor europene, jurnalistul britanic precizează că "UE este prizoniera rigidităţilor juridice, iar Jean-Claude Juncker trebuia să-l susţină pe Rajoy şi ordinea constituţională din Spania pentru că aşa funcţionează sistemul UE".

Susţinerea UE a mers, însă, mult mai departe. În ultimul său discurs cu privire la starea Uniunii Europene, Jean-Claude Juncker, preşedintele Comisiei Europene, a declarat că "în Europa, puterea legii a înlocuit legea celui puternic".

Pentru Frans Timmermans, vicepreşedintele Comisiei Europene, legea celui puternic este încă suficient de bună. "Niciunul dintre noi nu doreşte să vadă violenţă în societăţile noastre. Cu toate acestea, este datoria oricărui guvern să apere legea, iar aceasta presupune uneori utilizarea proporţionată a forţei", a declarat Timmermans în faţa Parlamentului European.

Pentru Evans-Pritchard "comentariul este Orwellian", deoarece "acţiunile nu au fost deloc proporţionate", iar autorităţile de la Madrid ar fi putut să declare că votul este lovit de nulitate.

Jurnalistul britanic mai precizează că "recursul la violenţă al autorităţilor spaniole încalcă mai multe prevederi ale Cartei Drepturilor Fundamentale din UE", însă nu trebuie să ne surprindă că "autorităţile europene interpretează selectiv Carta pentru a servi intereselor Proiectului European". Tocmai din acest motiv, Evans-Pritchard subliniază că "UE şi-a pierdut busola morală".

Oare chiar trebuie să devină realitate prognoza scriitorului George Orwell din urmă cu mai multe decenii, conform căreia "dacă doriţi o viziune despre viitor, imaginaţi-vă o faţă strivită de un bocanc - pentru totdeauna"?

"Da, liderii catalani au încălcat Constituţia Spaniei", mai scrie Ambrose Evans-Pritchard, însă "elementele identităţii naţionale au mereu o natură politică", iar "curţile şi constituţiile sunt, prin natura lor, instrumente ale status-quo-ului".

În ceea ce priveşte Constituţia Spaniei, aceasta a fost amendată în septembrie 2011, în perioada acută a crizei datoriilor suverane, pentru introducerea unei limite a datoriei publice. "Constituţia a fost schimbată la ordinele Băncii Centrale Europene, printr-o scrisoare secretă trimisă fostului premier Jose Luis Zapatero", mai scrie Evans-Pritchard. Afirmaţia sa este susţinută de un caz adus în faţa Avocatului Poporului din UE de către un avocat spaniol, care a dorit să vadă scrisoarea.

Într-un comunicat de presă de pe site-ul Avocatului Poporului, din iulie 2012, se arată că "refuzul BCE de a permite accesul la scrisoare a fost justificat", după o investigaţie care a ajuns la concluzia că "BCE nu a sugerat introducerea unor amendamente constituţionale".

Atunci de ce a rămas scrisoarea secretă? Deoarece "publicarea ei ar periclita interesul public referitor la politica economică şi monetară a UE sau a unui stat membru", după cum îşi justifică BCE refuzul?

Din păcate, modificarea Constituţiei nu a avut niciun efect asupra datoriei publice, care a crescut cu aproape 62% din 2011 până în 2016, până la 1,55 trilioane de euro, conform metodologiei naţionale de calcul, şi cu aproape 49%, până la 1,11 trilioane, conform Procedurii de Deficit Excesiv. În aceeaşi perioadă, PIB-ul nominal a crescut cu 4,5%, până la 1,118 trilioane de euro.

Analistul american Martin Armstrong critică în termeni deosebit de duri acţiunea guvernului de la Madrid şi subliniază factorii economici care au condus la această stare de lucruri.

"Premierul Mariano Rajoy a demonstrat că este un fascist, iar acesta este exact tipul de persoană care a cauzat Revoluţia Americană", scrie Armstrong pe blogul său, unde sunt prezentate şi extrase largi din Declaraţia de Independenţă.

Acum este mai puţin important dacă liderii din Catalonia vor proclama independenţa regiunii în aceste zile sau vor fi "convinşi" să renunţe sub presiunea politică şi a represaliilor economice de la Madrid şi de la Bruxelles.

Un factor fundamental, cel economic, continuă să acţioneze în favoarea lor şi a altor regiuni europene care se simt nedreptăţite de repartizarea centralizată a rezultatelor muncii lor. În favoarea regiunilor "centrifuge" acţionează şi prăpastia tot mai mare dintre "elite" şi restul cetăţenilor.

În cartea sa "Război şi pace şi război: Creşterea şi căderea imperiilor", profesorul Peter Turchin scrie că "expansiunea paşnică a UE este fără precedent în istorie, deoarece, până la urmă, toate imperiile istorice au fost nevoite să răspundă prin forţă ameninţărilor interne şi externe".

Turchin descrie coeziunea şi solidaritatea între elitele Romei Antice şi cetăţenii simpli în perioada de formare a imperiului prin termenul "asabiya", preluat de la filosoful arab Ibn Khaldun.

Profesorul american de origine rusă defineşte asabiya drept "capacitatea unui grup social de a desfăşura o activitate colectivă concertată" şi reprezintă "o cantitate dinamică, neobservabilă direct, dar care poate fi măsurată prin consecinţele sale".

Catalonia, şi nu numai ea, arată că liderii europeni din ultimele decenii nu au reuşit să construiască şi consolideze "asabiya" continentală, ci, dimpotrivă, au subminat-o prin forţarea a ceea ce ei numesc "şi mai multă Europă".

Oare va vedea cineva că marşul către regionalizare nu poate fi oprit, dacă nu va fi schimbată fundamental relaţia dintre UE şi statele membre, precum şi modul în care sunt privite sursele creşterii economice?

Fără o astfel de schimbare, clopotele din Catalonia bat pentru Europa.