PENTRU PRIMA DATĂ ÎN ISTORIE, Vom fi acea ţară mică de unde-a plecat ditamai criza!

E clar pentru toată lumea, pentru toată lumea care contează...

Vine criza! Nu pentru că aşa zic Roubini, Cîţu sau Remus Borza, ci pentru că se vede.

De fapt, nu vine nicio criză. Criza e aici de dinainte de 2008, n-a plecat nicăieri, am acoperit-o doar, ca pisica, sub granulele parfumate ale unei aparenţe mai puţin deprimante.

La noi, criza nu vine de afară, e probabil singurul lucru pe care nu trebuie să-l importăm, ni-l facem noi, singuri, pentru uzul nostru, iar dacă mai ră­mâne, dăm şi la alţii, cu proverbiala generozitate despre care aflăm încă din cărţile de citire, în cursul primar.

Până acum n-am exportat, nu ne-a prisosit, nici ăilalţi nu ne-au luat de exemplu şi nu s-au îndemnat să ne urmeze. Acuma poate facem o nefăcută şi, din mioritica noas­tră cutie a Pandorei, vom revărsa asupra străinătăţii, printre alte tare şi flageluri tradiţional româneşti şi ditamai frumuseţea de marasm economic.

• Ne-am descurcat şi fără Lehman, şi fără Wall Street, în 2008...

În 2009, anul intrării oficiale în recesiune a României, cu decalajul minim obişnuit la noi, criza naţională n-a venit de afară. Nu Lehman Brothers a determinat prăbuşirea avântului economiei româneşti. Noi ne făuriserăm criza noastră originală, după legile noastre şi tipicul nostru.

Depresiunea mondială n-a făcut decât să ne permită alinierea, oficializarea dezastrului local şi armonizarea empatică a acestuia cu necazul restului planetei.

Aş îndrăzni să spun că noi chiar am întârziat un pic, am frânat criza în context european.

Băncile occidentale au adus importante fonduri în România, unde normele permiteau punerea în circulaţie a banilor fără prea mult discernământ, asigurând, astfel, supapa de eliminare a suprapresiunii unei economii continentale cu prea mult lichid.

La noi era febra acordării cu orice preţ a creditelor - oricum, oricui, de la pitic de grădină la particular supraîndatorat, cu condiţia să consume, nu care cumva să investească.

Piaţa imobiliară a explodat, prin concursul băncilor care au agreat unanim supraevaluarea. S-au făcut nenumărate tranzacţii, s-au plimbat bani de colo-colo, creându-se aparenţa unei abundenţe şi alimentând totodată perdantele sectoare bugetare care au avut ce risipi.

A existat şi o parte bună, s-au stimulat construcţiile în sector privat. S-au creat locuri de muncă, au intrat în consum sporite venituri legitime, s-au importat materiale, s-au achitat avize, s-au plătit toate nebuniile necesare, la noi, ridicării unui imobil, a crescut consumul de energie.

Cererea deplasat de mare, catalizată de creditarea fără discernământ, a generat speculaţii nemaiîntâlnite, s-a construit la 250-300 euro metrul pătrat şi s-a vândut cu 2500-2800.

Statul şi-a luat, însă, partea, cinstit, operativ, aşa cum e Statul Român când trebuie să ia.

Băncile, fireşte, au pierdut o grămadă de bani. Numărul neperformantelor a luat-o razna, multe active au fost executate şi zac, unele de atunci, prin portofoliile diverselor instituţii bancare. Numai BCR Erste, la acea vreme cea mai mare bancă din România de departe, a trebuit să creeze două subsidiare pentru a administra, cică, bunurile imobile trecute în patrimoniul băncii, BCR Real Estate Management şi BCR Opportunity Bank.

O parte din pierderi au fost asumate, prevăzute, mai ales în cazul băncilor mari.

O parte nu.

Cam între 2004 şi 2009, cu un vârf în 2007, s-au acordat credite imobiliare în baza unor ipoteci supraestimate colosal, unele în baza unor venituri supraevaluate masiv, probate cu acte îndoielnice, s-au permis cesiuni către persoane absolut insolvabile, s-au acordat termene şi păsuieli incredibile, la limita sau înafara legalităţii, alea de care ne tot mirăm acum, post factum.

Societăţile mici şi mijlocii au fost bombardate cu oferte de leasing auto, de leasing operaţional, s-au dat acreditive fără depozite colaterale, s-au dat mici credite negarantate sau garantate cu stocuri nevandabile sau care nu puteau fi imobilizate.

Statul a cheltuit ca un husar în zi de soldă, pe toate prostiile.

Când a bătut vântul dinspre Lehman Bros & co, ne-am făcut că nu-l auzim.

Apoi am admis, uşuraţi, că e criză şi la noi, ce era să facem, ne-am străduit atâta să aderăm, să ne integrăm în fel şi fel de structuri, acuma era musai să ne supunem trendului mondial recesionist, doar nu era să facem opinie separată...

• Dacă-i criză, s-o facem lată!

România a brevetat măsurile anticiclice în criză.

Au avut şi guvernanţii dreptate, ce mai era de stricat?

Dacă tot faci experienţe pe animale, mai bine pe animale bolnave, cocoşate deja de subita epidemie de sărăcie, decât pe cobai rotofei, tolăniţi în apartamente un pic coşcovite, în faţa televizorului cu microunde şi aspiratorului HD cumpărate cu buletinul.

Cumva avea-vom cum să ieşim din criză, că doar nu era să rămânem într-însa...

Ne-a ajutat un pic străinătatea - au mai intrat niscai valute, multinaţionalele şi-au adaptat mersul etc., conjunctura ne-a fost şi ea favorabilă.

Guvernul a impus nişte curbe de sacrificiu, a mai născut nişte programe firave, timide, de sprijinire a achiziţiilor de case, maşini şi alte daraveri, s-au făcut nişte investiţii mărunte.

Un exod masiv al forţei de muncă, al doilea val ca amploare, s-a produs în 2010, ceea ce a presupus o degrevare a Statului de nişte griji şi promisiunea fermă a unor valute trimise periodic acasă cu Money Gram şi Western Union.

Au proliferat speculaţiile cu emisii de carbon, care au mai adus ceva venituri, grevate un pic de şpagă, pe la unele întreprinderi, s-a lărgit piaţa furnizorilor de energie, s-au mai dat în folosinţă mall-uri şi centre comerciale în marile oraşe, au mai fost scoşi nişte bani de sub saltele, s-au inventat certificatele energetice, analizele cost-beneficiu, s-au mişculat schimbări prin sistemul de sănătate, bref - s-au mai răscolit resurse.

Am schimbat apoi formulele de calcul, am introdus nişte cifre din pălărie, cu acord european, am luat de bune prezumţiile hazardate despre veniturile aduse de economia gri şi am constatat că PIB-ul se redresează.

La fel de teoretic, şi bugetul.

Un mic deficit suplimentar nu mai conta, mijloace de rostogolire a datoriei erau şi, dacă nu erau suficiente, creativitatea noastră fără margini avea să inoveze altele.

• Cine zicea că mai rău nu se poate?

Acum stăm mai prost decât în 2009.

Băncile nu mai au aşa mulţi bani.

Ultima licitaţie repo a fost la 29 octombrie, când BNR a împrumutat băncile comerciale cu peste 16 miliarde lei. Banca Naţională nu se buluceşte să injecteze lichiditate în sistem. Menţine suspansul.

În schimb, BNR dă presei ocazia de a se juca cu Roborul. La joacă participă şi politicieni, cei mai mulţi neînţelegând regulile jocului.

BNR se mai joacă discret, periculos, şi cu cursul. Nici nu-l lasă să se ducă în sărăcia lui, unde s-o duce, nici nu intervine ca să-l ţină ferm captiv. Intervenţiile discrete, neasumate, lasă loc de subiecte de speculaţie, de temeri.

Băncile n-au foarte mulţi bani. Dobânzile negative au descurajat depozitele. Creditarea sub orice limite a redus fluxul pecuniar. Nu tu investiţii, nu tu mijloace de a înstrăina active la un preţ cât de cât, nu credite sindicalizate, nu nimic.

Câteva măsuri de imagine nu fac decât să înrăutăţească perspectivele.

Sub pretextul prevenirii spălării banilor şi stoparea unui trafic nociv cu diverse valute, Statul limitează sumele repatriate de diasporă, Pragurile sunt generoase, nu mulţi erau căpşunarii care să se împiedice de ele. Numai că supervizarea pârâiaşului de galbini e rău prevestitoare. Mulţi expatriaţi au renunţat la transferuri şi au găsit moduri alternative de a trimite bani în ţară.

BNR s-a găsit tocmai acum să limiteze gradul de îndatorare al persoanelor fizice aplicante pentru noi credite.

Nu că ar fi o idee proastă... Deşi, Banca Naţională ar fi trebuit cu mult mai demult să înăsprească prudenţialitatea...

Nu gradul procentual de îndatorare e problema, ci echilibrul de preţuri, raportul venituri-cost al vieţii şi, mai ales, evaluarea deşănţată de pe piaţa imobiliară. Preţurile caselor ar trebui tratate realist, iar, fără o normare din partea Băncii Centrale, speculanţii, ANEVAR şi unităţile bancare se vor mişca pururi haotic, în prostia lacomă cvasi-generală.

Măsura BNR loveşte, discriminativ, în puţinii aplicanţi eligibili la credite ipotecare, dar impactul psihologic e mult mai mare.

Aplicarea inegală a legii proaste a dării în plată, presiunea legală şi mediatică asupra administratorilor de creanţe (act licit, salutar, binevenit, dar, Dumnezeule, de ce acum?!? De ce brusc?) nu fac decât să sporească haosul.

Sectorul construcţiilor e la pământ.

Confruntat cu o criză acută de forţă de muncă, calificată, ba chiar şi necalificată, la dispoziţia unui sistem bolnav, încetăţenit, de subantreprize şi subcontractare, acesta va afecta serios piaţa imobiliară, ceea ce e bine, dar şi bugetul consolidat, ceea ce e rău.

Spre exemplu... Un zilier necalificat este plătit de angajator cu 120-150 lei per zi lumină. Firma care îl angajează prestează pentru o companie mai mare, care, făcând dumping pentru a obţine un contract de la dezvoltator, plăteşte 50-60 de lei pe zi per zilier.

Firma care face fizic lucrarea n-are de ales. Contează să-şi scoată pârleala pe alte canale. Dar nu prea reuşeşte. Acumulează datorii. Mai devreme sau mai târziu, patronul o va da de gard şi-şi va lua câmpii. Zilierul va şoma. Nu va accepta nici să lucreze pentru 50 de lei, nici antreprenorul care ar avea nevoie, în principiu, de serviciile zilierului, n-are de unde să-l ia.

Dezvoltatorul va vinde greu apartamentele construite, pe o piaţă saturată, îmbâcsită, supraevaluată, moartă. Va accepta rate fără dobândă. În lipsa creditării, nici n-are de-ales. Cumpărătorul va denunţa curând viciile proprietăţii. Constructorul nu va putea presta în garanţie pentru că i-a murit subcontractorul. Va fi scandal. Cumpărătorul va refuza plata ratelor. Se va ajunge la procese interminabile. Civile. Apoi şi penale.

Bugetul, confruntat de amar de vreme cu venituri teoretice, multe neîncasabile niciodată, va fi din ce în ce mai necăjit.

Fiscul va hăitui debitori insolvabili, va bloca conturi şi va grăbi sfârşitul unor societăţi muribunde. Deja vu, nu?

E doar un exemplu. O felie. Tortul e mult mai mare şi umplut cu fel şi fel de surprize.

• Unde e discreţia de altădată?

Guvernul Dăncilă s-ar descurca de minune dacă, în anul 2018, ar putea lucra cu mijloacele de comunicaţie de acum 30-40 de ani. La nivelul anilor '80, cu cenzură, cu mass- media lentă, cu garduri între ţări după care să poţi ascunde leopardul, alt moral ar avea poporul condus de ăst guvern!

Ar putea oficialii români să meargă la Bruxelles sau aiurea şi să le spună ălora de acolo tot ce vor să audă, iar aici, la noi, s-ar putea dezlănţui în faţa electoratului cu cele mai deşănţate promisiuni. N-ar şti stânga ce face dreapta!

Aşa, cu televiziune prin cablu, cu Internetul, e naşpa rău... Cum ai zis ceva într-o parte, cum se aude în cealaltă. Cu alde Realitatea, România TV, Antena, Arte, BBC, Euronews ş.a.m.d., cum naiba să-ţi faci mendrele în limitele plauzibilului?!?

Aşa, merge Teodorovici la Bruxelles şi spune una, îl întreabă presa dâmboviţeană şi tre' să spună alta, vine Olguţa şi-l contrazice, vin unii, adversari politici, analişti, gură-cască şi-şi dau cu părerea...

Ce Guvern e ăla, când tot timpul unii trebuie să dezmintă ce au spus alţii?

Se doreşte creşterea salariului minim, în dorinţa de a mai mulge ceva de la sectorul privat, dar cu riscul unei zaveri a companiilor străine.

Se va impune un mercurial? Se va plafona preţul carburantului? Până şi doar ideea, zvonul sunt dăunătoare!

Vor îngheţa salariile? Vor creşte? Cât va risipi legea pensiilor în scop electoral?

Cum ai da-o, nu-i bine...

• România, tractorul recesiunii europene

Ce e foarte nociv e faptul că toată bulibăşeala asta economică vine pe un fond de maximă dezordine politică, generatoare de presiuni externe semnificative. Presiuni din partea unora care au şi mijloace să ne preseze.

Sărăcirea, diminuarea creşterii economice, până la recesiune, pe fondul unor mereu crescânde cheltuieli bugetare asumate, lipsa de lichiditate din bănci, sufocarea creditării - toate acestea vor induce ideea că Executivul e incapabil, ceea ce şi e, dar va adeveri premoniţiile sumbre despre atenuarea luptei împotriva corupţiei.

Economia neagră, invocată mereu, dar firavă (am mai spus-o, în România nu există contrabandă, evaziunea fiscală e nesemnificativă, nu e crimă organizată, iar corupţia nu mai are de mult impactul economic de pe vremuri) va creşte şi va fi descrisă augmentat, pentru a proba o teză.

Companiile mari vor profita pentru a disponibiliza şi pentru a-şi reduce dramatic profitul contabil.

Într-o ţară care trăieşte din consum, unde economia e susţinută de bugetari şi corporatişti, cu un Stat supraîndatorat, cu o economie care nu produce nimic cu adaos considerabil, unde cele mai răspândite profesii sunt cea de bodyguard şi cea de vânzătoare, dezastrul e previzibil.

Rămâne de văzut cum va fi folosit didactic, politic, pentru a dovedi ceea ce e de dovedit în interes unional, continental şi internaţional.

Am avut Grecia, pentru a ilustra efectele nocive ale devierii de la politica economică generală, comunitară.

Am avut Brexit.

Avem Italia, dar ar mai fi bun un pol, un focar alternativ.

România se pregăteşte intens. Vom exporta în premieră o criză. Vom fi la fel de celebri ca Lehman Brothers. După 2000 de ani, ţara noastră va primi locul pe care-l merită. Vom fi responsabili de o mică aventură planetară. Măcar oficial.