PERCHEZIŢIA I-A LUAT MINŢILE: Năstase declară că s-a opus arestării lui Băsescu

Pe măsură ce se strînge laţul în jurul său, Adrian Năstase este din ce în ce mai tensionat. Ieri a întrecut, însă, orice măsură, declarînd într-o emisiune radio că s-a opus, pe cînd era şeful executivului, arestării lui Traian Băses-cu în dosarul "Flota". Mai mult, el continuă să dea cu bîta în baltă şi afirmă: "Eu m-am opus arestării oricărui om politic şi, în general, arestărilor".

Domnul fost prim-ministru ar trebui să ne explice, însă, în ce calitate a făcut acest act de clemenţă. El nu era cine ştie ce maharajah cu drept de viaţă şi de moarte asupra supuşilor. Era premier într-o ţară democratică şi, potrivit Constituţiei, nu ar fi avut nici un drept să se implice în activitatea Justiţiei.

Declaraţiile sale sînt, însă, sincere. Probabil că aşa s-a şi întîmplat: Năstase s-a opus ares-tărilor. Este un adevăr de o gravitate extremă, care dezvăluie esenţa totalitară a guvernării trecute. Justiţia se făcea în cabinetul premierului sau la şedinţele de partid, acolo unde doamna Rodica Stănoiu primea sau nu undă verde ca să aresteze pe unul sau pe altul.

În perplexitatea de care dă dovadă, Năstase nu face altceva decît să confirme scandalul stenogramelor. Mai corect, însă, ar fi fost să spună nu că s-a opus arestărilor, ci că el hotăra arestările. Şi, că, probabil, regretă acum că l-a iertat pe Băsescu.

În logica politică a anului 2004, pe atunci primarul general Băsescu nu putea fi arestat. Năstase s-a opus pe bună dreptate: "marinarul" avea imagine bună şi populaţia ar fi perceput arestarea sa ca un abuz al PSD-ului. Marele of al fostului premier este că nu se întîmplă şi în cazul său acelaşi lucru: oricît s-ar strădui să convingă lumea că este o victimă nevinovată a puterii, nimeni nu îl crede. Iar încercările lui jalnice de a sensibiliza publicul, gen "în camera sigilată a fiului meu mai mare erau cele necesare pentru şcoală ale fiului mai mic" nu produc lacrimi, ci zîmbete.

Spectacolul căderii lui Năstase devine din ce în ce mai dizgraţios. El nu înţelege că nu mai este cel mai puternic om în stat, cel care taie şi spînzură, şi se comportă ca atare. Declaraţia de ieri este un strigăt al orgoliului său rănit: "eu, care puteam totul, să cad într-o amărîtă de groapă din Zambaccian". O fostă cărămidărie nu va fi niciodată un mausoleu (Năstase putea înţelege o acuzaţie de genul "subminare a economiei naţionale" - suna important şi pe măsura sa), însă va trebui să se obişnuiască cu ideea. Şi s-ar putea chiar să aibă şi cîţiva ani de linişte în acest scop.