PLASAMENTE ALTERNATIVE Leo da Vinci şi piaţa vechii picturi

Preţul excepţional la care s-a vândut, săptămâna trecută, pictura lui Leonardo da Vinci "Salvator Mundi" a generat tot felul de fenomene şi reacţii. Cea mai insistentă este contestarea autenticităţii. Adică pictura cea mai scumpă din lume nu este făcută de mâna pictorului de acum cinci secole, şi dacă a fost vreodată, în timp a fost repictată şi restaurată de nu mai găseşti nimic din pensula lui Da Vinci. Dacă stabilim ce înseamnă "pensula iniţială" şi apelăm la procente, aruncăm în aer, cu un fundamentalism periculos, patrimoniul umanităţii, de la cel mai vechi muzeu, la cel din Abu Dhabi, de la cea mai amărâtă pânză, la "Mona Lisa", sora incomensurabilă a lui Salvator. Este vorba de o pictură veche care a cunoscut vicisitudini cuprinzătoare ce au impus o restaurare semnificativă. Iar această restaurare este una de secol XXI, probabil cea mai tare făcută vreodată, printre atuuri găsind şi pe cel al echilibrului. Rezultatul este unul excepţional, incontestabil, funcţionează şi criteriile ştiinţifice, şi cele estetice.

Preţul este considerat şi el prea mare. Dar cum a fost stabilit cu maximă transparenţă, la o licitaţie publică, şi una cu toate "tunurile" pe ea, este o realitate infinit mai credibilă decât "licitaţiile private" de care tot auzim. Referitor la piaţa de artă, un alt fenomen se impune. Este vorba de speranţa devenită convingere că arta veche, în special pictura, va exploda în interes şi plăţi. Raţionamentul este simplu, pentru că nu au putut da sute de milioane pe Da Vinci, milioane de colecţionari, comercianţi sau simpli cumpărători îşi vor exercita mimetismul şi îşi vor ostoi fanteziile cumpărând tot ce este vechi pe piaţă, desigur, la preţuri sensibil crescute.

Aşa ceva ar fi fost posibil într-un peisaj dominat de condiţii pe care nu le regăsim în realitate. Vânzările-surpriză atrag atenţia, fără îndoială, asupra unui segment de piaţă, dar vânzarea Da Vinci nu a fost o surpriză. Dimpotrivă, a fost una temeinic şi profesionist pregătită, cu lungi plimbări şi expuneri prin lume şi chiar cu emiterea unei estimări sau a unor aşteptări minore. În vânzarea din 15 noiembrie, 16 la noi, nu s-a riscat nimic, iar explicaţia era ştiută, este un mecanism al acestor licitaţii care se aplică, desigur, la astfel de oferte. Să nu uităm că, în catalog, în dreptul acestui lot nu era trecut niciun preţ, nici măcar unul mic, ce urma să fie aneantizat în primele fracţiuni de secundă. Nu mai era timp de un balet atât de ieftin, s-a lucrat cu preţ la ofertă, dar garantat. Deci, nicio surpriză.

Pe de altă parte, acest lot nu are ce trage după el pentru că loturile similare sunt extrem de puţine. Un Ghenie vândut cu un preţ fulminant atrage după el alţi Ghenie la preţuri din ce în ce mai mari. Aşa este mecanismul. Dar Da Vinci unde mai găsim, că sunt câţiva în lume şi acesta e singurul pe piaţă. Dar vorbeam de arta veche, în general. Partea ei care ar putea aduce milioane nu este deloc stufoasă, iar comercianţii occidentali o cunosc bine, ştiu să îi pună preţul corect. Mai mult, arta veche este total imună la criteriul modei, unul care aduce bani mulţi de tot. Este un criteriu totalmente subiectiv, acţionează rapid şi masiv. Lumea contemporană este destul de leneşă ca să încerce măcar să înţeleagă, în număr suficient, dacă nu de masă, criteriile estetice şi de modă ale secolelor de mult trecute. Nudurile cu cărnuri căzânde nu sunt apreciate decât de ciudaţi sau dacă sunt pictate de Rubens. În schimb, picturi precum "Fata cu cercel de perlă" de Veermer cucereşte instantaneu prin modernitatea imaginii, a poziţiei capului, a privirii, tot ce vedem acolo. La fel şi cu Salvator, aţi văzut ce zâmbet, ce privire, ce gesturi? Zici că Da Vinci l-a luat de pe o copertă glossy. Dar ştiam toate aceste lucruri, inclusiv în cazul lui Leonardo. Astfel cum am explica celebritatea Mona Lisei? Este acelaşi mecanism care a adus aproape o jumătate de miliard de dolari pentru "fratele" ei, Salvator Mundi.

O altă observaţie corectă este faptul că vânzarea record a unei opere vechi a avut loc într-o mare de modern şi contemporan numită "Post-War & Contemporary Art Evening Sale". În aceeaşi zi de 16 noiembrie, în State, concurenţii de la Sotheby's vindeau Ferrariul de curse al lui Michael Schumacher, din 2001. Noroc că Leonardo a luat toată imaginea, că, dacă se afla că superba maşină a plecat pentru 7,5 milioane de dolari, explodau preţurile la auto uzate!

Nici în şedinţele ce pot fi încadrate în campaniile din această toamnă, de la New York, ale Christie's şi Sotheby's, tradiţionale de altfel, licitaţiile cu tema post-war, contemporary, modern sau chiar impressionism, nu au apărut opere vechi, nici mai vechi de secolul al XIX-lea, şi acela mai pe la sfârşit. Dar milioanele au circulat insistent, au zburat şi au adunat sume însemnate în conturile celor doi competitori gigantici ai pieţei de artă.

Şedinţa în care Salvator a fost pe poziţia 9B a adunat, cu tot cu comision, 788.942.250 dolari, desigur, cel mai greu venit reuşit într-o singură vânzare. 450 dintre cele aproape 789 de milioane au fost aduse de Leonardo, 60,8 de către Andy Warhol, acesta fiind preţul pentru "Sixty Last Suppers", 77 de două lucrări uriaşe ca dimensiuni, dar extrem de simple, de Cy Twombly, din seria Bacchus, realizată acum 10-12 ani, alte 43 de la două lucrări de Rothko, una de 32 milioane de dolari şi alta de 11 milioane, fix 20 de milioane de dolari vin de la Franz Kline, un artist foarte puţin cunoscut, care picta acum şase decenii cum se chinuiesc unii să o facă acum, şi de la un artist de acum, Peter Doig, de care mai vorbeam la licitaţiile în care apărea Adrian Ghenie, 10 milioane de dolari. Din defileul de milioane să mai amintim nişte moderni şi contemporani, deloc vechi: Hans Hofmann, 8,8, Willem de Kooning, 5,7, Lee Krasner, 5,4, Alexander Calder, 3 şi ceva, Robert Motherwell şi Richard de la Serra, pe la 2-3 milioane.

La licitaţia cu Ferrari pe scena de la Sotheby's, care a adunat 310 milioane de dolari, a fost prezent şi Mao, marele lider chinez, sub forma unei picturi de Andy Warhol care a fost vândută cu 32 de milioane de dolari. Mai mult, 38,6 milioane de dolari s-a dat pentru un portret triplu de Francis Bacon. Când auzim de un triplu Bacon ne gândim automat la preţuri mari, ba chiar la un fost record de piaţă mondială. De data aceasta, preţul pentru triplul portret al lui George Dyer, partenerul lui Bacon, cel care s-a sinucis la Paris în 1971, cu două zile înaintea vernisajului retrospectivei artistului de la Grand Palais.

Între timp, aşteptându-i pe "vechi" să apară, vom rezona fără nicio ezitare la arta modernă şi contemporană, o marjă de vreun secol care vorbeşte doar în milioane şi face legea pe piaţa contemporană de artă.