POLITICA ÎNTRE DISCURS ŞI PARCURS (II) Limitele paradigmei "Pinocchio"

Poate aţi observat, poate nu, politica de astăzi evoluează hotărît în limitele paradigmei "Pinocchio". Transpoziţia o fac două elemente esenţiale din lumea miraculoasă a neastîmpăratei păpuşi de lemn, devenită un şi mai neastîmpărat, neascultător, băieţel.

În primul rînd, raporturile dintre electoratul de azi şi clasa politică seamănă ca două picături de apă cu relaţia dintre Pinocchio şi cuplul Vulpe-Cotoi. Pinocchio are cîţiva galbeni, cîştigaţi cu efort şi riscuri, pe care cei doi vor să pună mîna, negreşit. Drept pentru care au şi o reţetă miraculoasă: Pionocchio este "sfătuit", cu mult zel, să pună banii în pămînt, în "Cîmpia minunilor", pentru ca din ei să răsară, apoi, copăcei cu încă şi mai mulţi bani pe ramuri, făcîndu-l mai bogat. În realitate, o stratagemă "de doi bani" construită pe divorţul total dintre discurs şi parcurs, posibilă doar cu concursul necenzuratei credulităţi a lui Pinocchio. Uşor de recunoscut, bănuţii din mîna lui Pinocchio sunt voturile din mîna electoratului, iar stratagema vulpilor şi a cotoilor politicii constă în a convinge alegătorii să îşi îngroape voturile într-o urnă anume cu promisiunea că, după aceea, vor primi în schimb încă şi mai mult decît au pus în pămînt. O promisiune niciodată ţinută, de nici un cuplu vulpe-cotoi, indiferent de culoarea ideologică în care s-ar fi vopsit.

În al doilea rînd, paradigma este susţinută de eterna promisiune numită "Ţara Distracţiilor". Asemenea lui Fitil, prietenul lui Pinocchio, politicienii vremii noastre promit electoratului, dacă se urcă în căruţa lor cu coviltir strident colorat, să-i ducă într-un tărîm unde nimeni nu face nimic altceva decît "se distrează". Cum zice Fitil: săptămîna este formată din şase joi, ziua în care copiii nu merg la şcoală!, şi o duminică!!! Ceea ce se întîmplă după aceea este tot una cu realitatea din lumea poveştii lui Carlo Collodi: copiii-alegători sunt transformaţi în măgăruşi de povară, înhămaţi la căruţa de afaceri a fiorosului Mangiafuoco.

Prima întrebare, desigur: cum este posibil ca o paradigmă atît de slabă, în care costurile şi beneficiile se împart atît de radical inegal între cei ce au mandatul puterii şi cei ce îl primesc temporar, ca un fel de "angajaţi" ai celor dintîi, să se fi inserat în "centrul vital" al unei atît de importante, complexe şi pline de consecinţe activităţi sociale, cum este politica? Răspunsul nu este de găsit pe tărîmul strict al politicii. El trebuie căutat într-un orizont mult mai larg, al parcursului societăţii moderne care, începînd cu sfîrşitul secolului al XVIII-lea, valorizează şi aşază tot mai aproape de centrul elementelor sale constitutive ceea ce astăzi, ajuns la deplină maturitate, este modelul ludic al existenţei. "Viaţa este un joc"! Consecinţa: ceea ce nu este joc, nu este viaţă şi nu merită trăit, iar dacă totuşi trebuie trăit, e doar o corvoadă demnă doar de dispreţ, nu are nimic de a face cu lucrurile importante ale existenţei umane. Deşi este greu de crezut astăzi, la o sută de ani distanţă în timp, primul război mondial este în mai mare măsură rezultatul îmbrăţişării perspectivei ludice asupra lumii, decît al tensiunilor şi al competiţiei imperiale care se manifestă în structurile vieţii internaţionale la vremea respectivă. Ein Kriegsspiell. Un joc de război, îndelung exersat în academiile militare, care îşi aştepta şansa de a fi jucat, în sfîrşit, pe terenul cel mare, al realităţii. Un joc îmbrăţişat cu entuziasm de elitele vremii, de casta nobiliară a puterii politice şi militare. Un joc care, paradoxal, a entuziasmat pe mulţi dintre cei ce aveau să devină victimele sale. Inconştienţa şi lipsa de perspectivă asupra consecinţelor ţîşneşte şi azi din documentele vremii. Nimic mai cutremurător decît imaginea filmată a trenurilor încărcate ciorchine cu recruţii care pleacă pe front într-o stare semi-euforică, împărtăşită în egală măsură de cei ce rămîn pe peron, pentru a deveni peste doar cîteva zile, săptămîni sau luni munţii de cadavre ale unui masacru fără precedent, ca amploare, consecinţe sociale, inutilitate şi cinism, în istoria umană. De altminteri, finalul războiului, atît de greu de explicat în termeni pur militari şi chiar politici, devine cît se poate de clar din perspectiva jocului. Una dintre părţi a ajuns la concluzia că pe tabla de joc nu mai există mutări cîştigătoare! Pentru nici una dintre părţi! De aceea, a declarat încetarea jocului, convinsă că adversarul a ajuns la aceeaşi concluzie şi va face acelaşi lucru. După care, vor urma tratative de pe poziţii de egalitate. Eroare! Politica a asimilat ieşirea unilaterală din joc cu înfrîngerea totală, care dădea învingătorului toate drepturile asupra învinsului! Această atît de "ingenioasă" şmecherie politică este responsabilă pentru lansarea următoarei runde a jocurilor de război total cu care Europa secolului XX s-a îndeletnicit îndelung, impropriu numită "Al doilea război mondial". Modelul ludic avea să irumpă, din nou, în prim-planul scenei sociale, pentru scurtă vreme, în perioada interbelică, a "anilor '20" şi să se instaleze dominant în civilizaţia occidentală odată cu proiectul "societăţii de consum". Societatea post-modernă a zilelor noastre nu este altceva decît fructul răscopt al modelului ludic care a acaparat modernitatea, încă din fazele ei de "tinereţe".

A doua întrebare: pînă unde va putea merge politica pe drumul "jocului"? Unul care favorizează impostura, lipsa de răspundere pentru decizii şi consecinţele lor, fragilizarea şi infantilizarea corpului electoral, lipsa decontului politic, degradarea masivă a condiţiilor contractuale dintre alegători şi aleşi în sistemele tot mai debile ale democraţiilor reprezentative.

Ca şi în primul caz, răspunsul nu depinde în primul rînd de politică. Ea singură nu se poate extrage sau sustrage condiţiilor sociale generale în care evoluează. Cu alte cuvinte, înainte ca politica să primească alte straie şi obiceiuri, decît cele ale "circului" de azi, modelul social ar trebui să se schimbe. De la sine, adică sub impactul diferitelor schimbări sociale structurale, favorizate de ştiinţă, tehnologie, de evenimente globale de tip economic, ecologic sau cosmologic, ori pe temeiul unui proiect promovat, construit, pus în operă cu metodă şi bună ştiinţă. Desigur, conjuncţia celor două seturi de condiţii nu este cîtuşi de puţin exclusă. Dimpotrivă!

Pînă atunci, divorţul dintre discursul şi parcursul politicii va continua să înflorească şi să dea roadele amare din care ne hrănim şi noi, pe aici, pe meleagurile mioritice.