Politică şi imagine

Muzica, spunea eruditul domn Marius Chicoş Rostogan într-o epocă clasică, este acel ceva care ne gîdilă urechile în mod plăcut. Dacă considerăm această definiţie ca adevărată, atunci cea mai plăcută muzică pentru urechile politicienilor români moştenitori ai epocii clasice este imaginea. Dintre toa-te cuceririle revoluţiei din decembrie 1989, cea referitoare la imagine se dovedeşte a fi, de departe, cea mai importantă. Căci revoluţia ne-a adus în situaţia în care ce se întîmplă şi cum evoluează societatea româneas-că depinde în primul rînd de clasa politică. Asta înseamnă, pentru politicienii români, o res-ponsabilitate cu totul excepţională. În vremurile bune de altădată, ceea ce se întîmpla în societate şi cum anume trăiau oamenii care o alcătuiau era o problemă a oamenilor. În vremurile dominate de reformă ale ultimului deceniu, ceea ce se întîmplă în societate, cum trăiesc oamenii şi cine ce primeşte din uriaşa avuţie a statului, cea acumulată pînă acum sau cea produsă zilnic, depinde de politicieni.

Or, politicienii români actuali se simt inconfortabil sub apăsarea unei asemenea res-ponsabilităţi. La urma urmei, societatea nu le aparţine, chiar dacă deciziile politice le aparţin, şi oamenii ar face mai bine să-şi ia în propriile mîini propria soartă şi să n-o mai lege atît de strîns de deciziile politice. Pe scurt, aşa cum arată politica românească de astăzi, de ieri şi dintotdeauna - adică din 1990 şi pînă acum - această continuă dependenţă a vieţii de zi cu zi a celor 22 de milioane de români de deciziile oamenilor politice este o realitate pe care politicienii români nu ştiu să o gestioneze. Şi, de altfel, nici nu-şi doresc. Şi, în plus, nici nu au timp.

Căci, în acelaşi timp, ei sînt prinşi în acţiuni mai aproape de propria lor existenţă şi mai importante pentru supravieţuirea în politică - confruntarea politică dintre partide, din interiorul partidelor şi din interiorul complexului de relaţii care s-au stabilit în timp între cercurile politice, cercurile de afaceri, comunitatea internaţională şi grupurile de presiune din societatea românească. Nu este deloc o treabă simplă ci, dimpotrivă, o vastă încrengătură de relaţii în care trebuie să se descurce pentru a supravieţui şi pentru a avea succes. De supravieţuire depinde propria lor soartă, iar de rezultatele succesului depinde ce anume se întîmplă în ţară.

Această ecuaţie complicată a politicii româneşti îi face pe politicieni să acorde un timp, un efort şi un interes limitat populaţiei. Dar, în acest regim politic democratic pe care l-am construit - vrînd-nevrînd - după 1989, populaţia devine importantă măcar odată la patru ani, adică cu ocazia alegerilor. Ea nu poate fi ignorată nici între alegeri, căci de susţinerea publică depind o mulţime de lucruri, inclusiv cele care afectează încrengătura de relaţii de supravieţuire şi de acţiune a politicienilor în domeniile mai delicate ale economiei, finanţărilor, securităţii internaţionale şi a intrigii la nivel înalt.

Politicienii români au rezolvat această problemă prin intermediul imaginii. Ideea de bază este că, în vreme ce acţiunea se concentrează asupra micilor grupuri influente din societatea şi din afara ei, ceea ce se livrează publicului larg, chemat să sprijine şi să voteze politicienii, este imaginea. Iar imaginea se rezolvă, teoretic, prin două acţiuni complementare. Mai întîi prin "mesaje" şi "semnale" pe care clasa politică - în grup, sau, dimpotrivă, în grupuri aflate în competiţie - le transmite populaţiei cu privire la ce are de gînd să facă în ţară, iar, în al doilea rînd, prin "imaginea" pe care politicienii români şi-o construiesc în ochii publicului. Această imagine îi descrie ca fiind: buni sau răi, corupţi sau cinstiţi, bogaţi sau săraci, competenţi sau proşti, harnici sau leneşi, patrioţi sau agenţi ai străinătăţii, etc.

Dintre cele două metode aflate la îndemîna politicienilor - mesajele şi imaginea - aceasta din urmă este cea mai uşor de obţinut. Căci, în vreme ce mesajele încă mai presupun să faci ceva, măcar efortul de comunicare, imaginea nu presupune nici un efort. Ea depinde doar de modul în care eşti prezentat publicului. Or, pentru asta exis-tă specialişti. Iar specialiştii utilizează în cea mai mare proporţie mass-media. Dacă eşti politician şi vrei să ai o imagine bună, indiferent de care anume sînt treburile de care te ocupi în realitate, atunci ai nevoie de specialişti şi de mass-media.

Aceasta este lecţia pe care au învăţat-o prea bine încă politicienii români şi ea explică cursa declanşată în ultimele luni pentru angajarea de specialişti internaţionali şi pentru achiziţionarea de mass-media care să fie favorabilă. Specialiştilor internaţionali în materie de imagine li se atribuie cele mai neaşteptate succese. Ei par a dispune de un tezaur de "şmecherii electorale" care te pot face să cîştigi sprijinul electoratului - şi voturile - aproape indiferent de ce anume ai făcut în toată viaţa ta politică. Sînt scumpi, dar face. Aşa că, în goana după specialişti de imagine, PRM se chinuieşte să achiziţioneze, culmea, o firmă israeliană, iar partidele mai încropite îi caută pe acei americani care l-au făcut preşedinte pe Elţîn şi l-au întărit pe Putin, după ce au asigurat alegerea lui Clinton sau a lui Bush junior.

În ceea ce priveşte mass-media, soarta ei a intrat acum în linie dreaptă. Una dintre particularităţile acestei "a patra puteri în stat" din România este nu numai independenţa ei de stat şi de putere - căci este în întregime privată - ci şi independenţa ei de public, căci este în întregime subvenţionată. Publicul, prin intermediul cumpărării de publicaţii şi al distribuţiei de publicitate, este ultimul factor de care depinde supravieţuirea numeroaselor publicaţii, televiziuni şi radiouri româneşti. Ceea ce nu înseamnă că ea nu depinde de nimeni - căci, tocmai pentru că nu depinde de piaţă, depinde de cei care o subvenţionează. Care, la rîndul lor, o orientează politic să fie mai critică sau mai laudativă, mai atentă sau mai ignorantă, mai acidă sau mai neutră, în funcţie de interesele politice, pe termen mediu sau imediat ale patronilor. Pe scurt, să facă imagine pozitivă "cui trebuie", şi imagine negativă, de asemenea "cui trebuie". În pragul anului electoral, scandalurile despre mass-media sînt la fel de răspîndite şi de acute precum competiţia pentru specialiştii în imagine.

Faţă de aceste două tendinţe care domină, în prezent, dedesubturile vieţii politice româneşti, vestea proastă este că publicul, adică electoratul român s-a deşteptat, iar votul său depinde puţin sau deloc de imaginea construită de specialişti prin intermediul mass-media. Începînd cu 1992 încoace, toate alegerile au fost cîştigate împotriva imaginii construite de presă. În 2004 nu va fi altfel. Mai mult, nici măcar "semnalele" şi "mesajele" nu mai contează atît de mult. Ceea ce contează cel mai mult în modul în care votează românii este, de prin 1996 încoace, realitatea însăşi. Pe care ei o judecă în primul rînd prin intermediul propriei experienţe.

Iar alegerile din 2004 vor fi cîştigate în primul rînd de acei politicieni care vor înţelege primii acest nou context electoral.