Premiul Nobel pentru pace a plecat la război pentru petrol?

Nu ştiu dacă mai există idealişti care să creadă că atacul asupra Libiei urmăreşte idealurile democraţiei şi înlăturarea unui dictator sângeros. În fond, dictatorii îi ai aşa cum îi creşti şi le hrăneşti orgoliul.

Instaurarea unei zone de interdicţie aeriană nu a condus la căderea lui Saddam Hussein, care a venit doar după intrarea trupelor americane pe teritoriul Irakului în 2003. La patru ani după acest eveniment, Alan Greenspan recunoştea, în memoriile sale, că adevăratul motiv al răboiului a fost petrolul.

Acum lucrurile se mişcă mai repede. Congressman-ul democrat Edward J. Markey, membru al Comitetului pentru Energie şi Comerţ din Camera Reprezentanţilor, a declarat că "suntem în Libia din cauza petrolului".

"Congresul trebuie rechemat în sesiune imediat pentru a autoriza acţiunea împotriva Libiei", a declarat şi congres-sman-ul democrat Dennis Kucinich. "Dacă nu o va face, acţiunea Preşedintelui este contrară Articolului 1, Secţiunea 8 din Constituţia SUA, care spune clar că doar Congresul are puterea de a declara război", a mai precizat Kucinich în apelul către liderii Congresului american.

Să fie doar atât, o "simplă" încălcare a Constituţiei Statelor Unite, devenită uzuală în ultimele decade? Dar dacă noul război nu este decât un început al reacţiilor necontrolate ale autorităţilor din economiile dezvoltate, pe fondul accentuării fără precedent a crizei datoriilor suverane? Acesta pare scenariul cel mai plauzibil, în condiţiie în care nimeni nu pare să ştie care este scopul intervenţiei militare, în afara declaraţiilor ipocrite privind democraţia şi apărarea civililor, demne de un reality show de mâna a doua.

Revoltele din Libia au început pe fondul accentuării tensiunilor din zonă, generate de prăbuşirea nivelulului de trai, ca urmare a exploziei preţurilor alimentelor şi energiei. Cei care au citit ultimul raport al FMI asupra situaţiei din Libia, publicat pe site-ul instituţiei la 15 februarie 2011 (n.a. ziua în care au început demonstraţiile antiguvernamentale din Libia), trebuie să fie foarte suprinşi de evoluţia actuală a evenimentelor.

În raport se arată că "Directorii Executivi apreciază performanţa macroeconomică puternică a Libiei, progresul făcut pentru îmbunătăţirea rolului sectorului privat, precum şi implementarea reformelor pentru diversificarea economiei", iar "perspectiva pentru economia Libiei rămâne favorabilă".

Această stare de spirit a animat, probabil, şi întâlnirea la nivel înalt UE - Africa, desfăşurată la Tripoli în 29 - 30 noiembrie 2010, cu tema "Investiţiile, creşterea economică şi crearea locurilor de muncă". Punctul final al acestei reuniuni l-a constituit adoptarea unui plan strategic de acţiune comună până în 2013. Au fost incluse, oare, şi bombardamentele asupra Libiei în acel plan? Desigur că nu, altfel nu l-am fi văzut pe Herman Van Rompuy, preşedintele UE, într-o fotografie de final cu prietenul său Gaddafi.

Dincolo de investiţii şi creşterea economică, relaţiile dintre principalele state UE şi Libia s-au fundamentat şi pe nişte baze mult mai pragmatice, cum ar fi comerţul cu armament. Cotidianul britanic The Guardian a publicat, în urmă cu câteva zile, nişte statistici interesante privind importurile de arme ale Libiei de la ridicarea embargoului în 2004. În perioada 2005 - 2009, UE a acordat licenţe pentru exportul de armament către Libia în valoare de 834,5 milioa-ne de euro. Primele patru locuri în topul exportatorilor de armament sunt ocupate de Italia (276,7 milioane de euro), Franţa (210,15 milioane), Marea Britanie (119,35 milioane) şi Germania (83,48 milioane).

Este inutil şi prea târziu pentru întrebări retorice de tipul "dar atunci nu ştiau că este dictator?". Intervenţia din Libia are loc în contextul menţinerii tendinţei de deteriorare a situaţiei economice din Europa şi Statele Unite, pe fondul unor presiuni inflaţioniste tot mai accentuate.

Petrolul şi gazele naturale joacă un rol important în această piesă cu prea multe umbre. În perioada 2004 - 2009, Libia aproape şi-a dublat producţia de gaze naturale, până la 15,3 miliarde mc, iar rezervele estimate în 2009 erau de 1,54 trilioane mc. În aceeaşi perioadă, producţia medie de petrol a fost de 1,74 milioane de barili pe zi.

Conform datelor din presa internaţională, Franţa importă 10% din necesarul său de petrol din Libia, iar Italia 20% - 25%. Atitudinea acestor ţări faţă de reacţia lui Gaddafi la intensificarea mişcărilor sociale a determinat o reacţie dură din partea dictatorului libian: "Contractele noastre petroliere se vor duce către firmele din Rusia, China şi India. Vestul va fi uitat", a declarat acesta într-un interviu acordat postului de televiziune RTL. Conform unui articol Reu-ters, el a mai adăugat că "nu avem încredere în firmele lor, deoarece au conspirat împotriva noastră".

Va conduce triumful democraţiei la scăderea preţului petrolului? Răspunsul este negativ, desigur, deoarece motivul principal al creşterii preţurilor îl reprezintă deprecierea accelerată a dolarului. Până când Ben Bernanke nu îşi va aminti unde este butonul de oprire al tiparniţei, nu există şanse de temperare a preţurilor pentru principalele materii prime, mai ales în cazul energiei şi alimentelor.

Cu câteva zile înainte de declanşarea operaţiunilor militare împotriva regimului de la Tripoli, europarlamentarul britanic Nigel Farage i-a cerut preşedintelui Herman Van Rompuy să se opună intervenţiei militare, deoarece "nu există legitimitate sau consens pentru acţiunea militară a UE".

Intervenţia euroscepticului Farage are, din păcate, doar un caracter retoric. În spatele perdelei de fum şi a "legimităţii" conferite de o rezoluţie a "Naţiunilor Unite", întregul edificiu european este gata să se prăbuşească sub povara datoriilor.

Costul de finanţare pe termen scurt al Irlandei a crescut până la un maxim istoric pe fondul speculaţiilor de pe piaţă privind un default iminent, iar inflaţia din Marea Britanie a obligat guvernul să reorganizeze indexarea pensiilor pe baza unui indice al preţurilor mai "favorabil". "Economiile" anuale ale guvernului vor depăşi astfel 200 de milioane de lire sterline, conform unui articol din cotidianul The Telegraph, iar pensionarii se vor bucura, fără îndoială, că banii lor vor fi "investiţi" în bombe pentru îngenuncherea dictatorilor nemiloşi.

Acest spirit al frugalităţii l-a inspirat şi pe Hans-Jörg Rudloff, preşedintele Comitetului Executiv al băncii de investiţii Barclays Capital, care şi-a prezentat soluţia pentru problemele Europei în cadrul unui forum economic din Cehia.

După ce a declarat că "Europa duce un rucsac social care ne face necompetitivi în lume", iar "populaţiile nu sunt gata să se dis-ciplineze voluntar pentru mai multă muncă, mai puţine recompense şi mai puţină securitate", Rudloff şi-a expus viziunea: UE trebuie să taie 50% din beneficiile sociale, oamenii trebuie să lucreze mai multe ore şi mai mulţi ani, iar autorităţile trebuie să promoveze libera circulaţie a populaţiei, pentru a forţa o uniune mai puternică.

Ce ar mai fi de spus? Pe lângă insolenţa nemărginită de care dă dovadă, Rudloff uită prea uşor că statele vestice au promis aceste beneficii pentru a masca jaful sistematic la care şi-au supus cetăţenii în numele unor utopii socialiste. Într-adevăr, cheltuielile trebuie reduse drastic, dar poate că ar trebui început cu asistenţa socială a băncilor şi a sistemului clientelar al subvenţiilor, acordate în numele interesului economic naţional. Doar în Marea Britanie, 1,376 trilioane de lire sterline, din datoria publică totală de 2,252 de trilioane, reprezintă datoria acumulată ca urmare a susţinerii sis-temului financiar.

După câteva zile cu focuri de artificii la televizor (n.a. pentru a fi în tema cinismului şi ipocriziei acestor "mari puteri"), Associated Press scria deja că "susţinerea internaţională pentru războiul din Libia s-a prăbuşit". Nici nu este de mirare, în condiţiile în care toată operaţiunea pare doar rezultatul isteriei preşedintelui francez, căruia îi este necesar un miracol pentru a câştiga al doilea mandat la Élysée.

Speranţa unei finalizări rapide a conflictului libian este, din păcate, deşartă. Gerald Celente, directorul Trends Research Institute, scria în urmă cu câteva zile că "doar într-un SF politic nebun un preşedinte, angajat în perpetuarea unor războaie injuste, imorale şi costisitoare începute de predecesorul său, poate să-şi conducă naţiunea într-un alt război injust, imoral şi costisitor... şi să se aştepte la un final fericit". Des-crierea lui Calente nu se poate referi decât la un laureat Nobel pentru pace, care a trecut puţin dincolo de intepretarea literală a dictonului latin "Si vis pacem, para bellum". În opinia lui Celente, asistăm în aces-te zile la începutul primului mare război al noului secol.

China, Rusia şi Germania par să joace cel mai bine acest joc strategic. Iar România ...

< link >https://www.bursa.ro/pretul-petrolului-se-mentine-la-un-nivel-ridicat-118813&s=international&articol=118813.html< link2 >Preţul petrolului se menţine la un nivel ridicat< link3 >