PREŞEDINTELE FRANCEZ, ÎN VIZITĂ ÎN ROMÂNIA Emmanuel Macron nu ştie ce caută în Europa de Est

Pe coperta ediţiei europene a revistei The Economist de la mijlocul lunii iunie 2017 apare Emmanuel Macron mergând pe apă, iar editorialiştii prestigioasei publicaţii britanice se întreabă dacă noul preşedinte francez poate fi salvatorul Europei. Cum adică salvator? Dacă merge pe apă nu trebuie să fie, cel puţin, "mântuitor"?

"Revoluţia pe care a realizat-o deja Macron este remarcabilă", mai scrie The Economist, care declară că "speranţele Franţei, Europei şi ale centriştilor de pretutindeni se bazează pe el".

Şi a venit realitatea. Marine Le Pen a salutat prima decizie de politică economică a preşedintelui Emmanuel Macron.

La fel a făcut Jean-Luc Melenchon, liderul partidului radical de stânga La France Insoumise (Franţa Nesupusă), candidat şi el la ultimele alegeri prezidenţiale.

Este vorba, desigur, de naţionalizarea şantierului naval din Saint-Nazaire, care a fost scos la vânzare de proprietarul sud-coreean, STX Offshore & Shipbuilding, în urma falimentului său de anul trecut.

Singurul cumpărător a fost compania italiană Fincantieri, al cărui acţionar majoritar este statul italian. Fostul preşedinte Hollande a aprobat tranzacţia şi mai era doar o chestiune de timp până la finalizarea acesteia.

Noul guvern al lui Macron a blocat însă totul şi a decis naţionalizarea temporară, astfel încât "să fie apărat interesul strategic al Franţei". Ambrose Evans-Pritchard scrie în The Telegraph că "decizia protecţionistă a înfuriat Roma şi a uimit capitalele din UE", mai ales că nu este clar adevăratul motiv din spatele deciziei.

"Deci Le Pen a fost cinstită, dar inacceptabilă, în timp ce Macron este necinstit, dar acceptabil", a comentat un cititor The Telegraph pe marginea articolului lui Evans-Pritchard, iar altul a remarcat "tăcerea asurzitoare a lui Juncker".

În campania electorală, Macron a declarat că "protecţionismul este conflict, este o minciună". De aici a plecat speranţa într-o nouă deschidere a Franţei faţă de investitorii străini, care ar fi trebuit să contribuie la ieşirea economiei din stagnare.

Dezamăgirea generată de prăpastia dintre promisiuni şi fapte este reflectată de Bloomberg într-un articol cu titlul "Macron's Faux Pas", unde se arată că "noul preşedinte francez nu a pierdut deloc timp pentru a-şi uita promisiunile".

"Alegerea lui Macron a fost salutată ca o victorie a deschiderii şi liberalismului economic. Să sperăm că acest pas nefericit este o aberaţie şi nu un semnal pentru viitor", este concluzia autorilor de la Bloomberg. Speranţa moare, într-adevăr, ultima, însă nu există niciun motiv să credem că Macron, după ce a reuşit să demonstreze că speranţa poate muri prima, va reuşi să o reînvie.

"A venit vremea să-l recunoaştem pe Macron pentru ceea ce este: o versiune populistă şi protecţionistă a lui Trump din Europa", scrie un cititor pe marginea unui articol din Financial Times dedicat subiectul naţionalizării şantierului nava din Saint-Nazaire.

"Mult succes, dacă Franţa doreşte un cumpărător care nu are interese de afaceri în cea de-a doua economie a lumii!", comentează ironic alţi cititori, pornind de la una dintre justificările pentru naţionalizare: compania italiană are un acord de colaborare cu o mare companie din China, iar autorităţile franceze au fost îngrijorate de transferul de tehnologie către partenerul din Asia.

Financial Times aminteşte că decizia autorităţilor de la Paris a venit pe fondul scăderii semnificative a popularităţii preşedintelui la un timp aşa de scurt după alegeri. Coincidenţă sau cauzalitate?

Bloomberg scrie că "decizia de naţionalizare poate avea un efect liniştitor pentru public, în condiţiile confuziei din rândul alegătorilor determinată de noul sistem fiscal", dar şi pe fondul "şocului generat de conflictul dintre preşedinte şi şeful armatei" (n.a. generalul de armată Pierre de Villiers şi-a prezentat demisia luna trecută, pe fondul reducerilor bugetare).

Îngrijorat de scăderea popularităţii sale, Macron şi-a trimis propagandiştii, din nou, în mijlocul poporului, însă reacţiile nu sunt tocmai bune.

La sfârşitul lunii trecute, Laurianne Rossi, parlamentar din partea partidului prezidenţial La Republique en Marche (LREM), a fost agresată într-o piaţă de la periferia Parisului în timp ce împărţea broşuri trecătorilor, conform unei ştiri de la BBC News. "Acest bărbat a manifestat o ostilitate evidentă faţă de politica guvernamentală şi a majorităţii parlamentare", a declarat ulterior Rossi.

Dar de ce mai împărţea parlamentarul broşuri, când situaţia politică este clară, iar campania electorală s-a terminat de mult? De ce nu sunt suficiente faptele şi mai este nevoie de propagandă, care oricum nu poate schimba faţa realităţii? Şi, mai ales, de ce este un preşedinte care s-a comparat cu Jupiter şi "posesor" al unei gândiri prea complexe pentru a fi înţeleasă de jurnalişti, preocupat de slăbiciuni "lumeşti", precum dorinţa de a fi idolatrizat?

Reacţiile din presa internaţională faţă de decizia noului preşedinte francez sunt, însă, insignifiante în comparaţie cu cele din presa italiană, mai ales în condiţiile în care numeroase companii franceze importante au achiziţionat în ultimii ani companii italiene, fără a fi nevoite să confrunte "interesul naţional" din cealaltă parte a graniţei.

În articolul "Macron nu relansează, ci divizează Europa" din cotidianul financiar Il Sole 24 Ore, Adriana Cerretelli scrie că "macronismul îşi arată adevărata faţă, a unei Franţe cu principii învechite în ceea ce priveşte leadership-ul, statismul şi protecţionismul". Această Franţă este "europenistă doar când le convine euro-alchimiştilor".

"Naţionalismul şi protecţionismul nu reprezintă căi acceptabile de reglementare a relaţiilor dintre două ţări europene măreţe", a declarat ministrul italian de finanţe, Pier Carlo Padoan, iar alţi reprezentanţi ai autorităţilor de la Roma au caracterizat decizia ca fiind de neînţeles.

Poate că uimirea nu ar fi fost aşa de mare, dacă italienii şi-ar fi amintit de o intervenţie asemănătoare a lui Emmanuel Macron, pe când era ministru al economiei în guvernul socialist numit de Franşois Hollande.

În 2015, Macron a blocat vânzarea companiei DailyMotion, înfiinţată în 2005 cu scopul de a fi concurent pentru YouTube, către o firmă din Hong Kong şi a "forţat" achiziţia acesteia de către gigantul media Vivendi. Şi atunci a fost vorba tot despre interesul naţional.

Mai recent, Financial Times a scris că "speranţele lui Emmanuel Macron pentru un acord cuprinzător la nivelul zonei euro sunt deplasate", deoarece "riscă subminarea programului intern de reforme economice". Unul dintre punctele sensibile îl reprezintă caracteristicile actuale ale pieţei comune a muncii din UE. Autorităţile franceze doresc să rezolve problema "angajaţilor detaşaţi", care sunt plătiţi conform "grilelor" din ţările de origine, dar îşi desfăşoară activitatea în alte ţări europene.

Dar de ce este aceasta o problemă pentru piaţa comună a muncii? Oare o piaţă funcţională nu trebuie să fie caracterizată de eliminarea posibilităţilor de arbitraj şi egalizarea treptată a preţurilor sau salariilor? Sau complexul gânditor liberal Macron a învăţat altceva la Şcoala Naţională de Administraţie?

Un alt articol din Financial Times abordează problema inovaţiilor tehnologice şi a transformării acestora în afaceri profitabile, tot pe fondul promisiunilor electorale ale lui Emmanuel Macron, de a face din Franţa un centru de atragere a întreprinzătorilor, mai ales a celor care au emigrat în Statele Unite sau Marea Britanie.

Şi în acest caz obstacolele sunt majore, fiind determinate de caracterul fragmentat al pieţelor europene. "Cea mai mare provocare pentru noi este faptul că piaţa unică europeană nu există cu adevărat", a declarat Pia d'Iribarne, de la compania de investiţii Accel Partners, pentru FT. "Problema nu este franceză, ci europeană", a continuat Pia d'Iribarne, deoarece "dacă doreşti să te extinzi în Europa, trebuie să porneşti de la început în fiecare ţară, unde există diferenţe de reglementare, limbă sau taxare".

Ce va urma pentru Macron? Jurnalistul britanic Jonathan Miller, care scrie pentru publicaţia britanică The Spectator dintr-un sat din sudul Franţei, unde s-a stabilit în urmă cu 15 ani, ne oferă câteva indicii.

"Programul său vag de a reforma totul încă nu a avansat deloc, însă autoglorificarea sa obsesivă sugerează că Macron şi Trump seamănă în multe privinţe", a scris recent Miller, în opinia căruia "nu doar Trump suferă de o tulburare de personalitate narcisistă".

Alegerea lui Miller în consiliul local al comunei din sudul Franţei i-a permis acestuia să cunoască mulţi politicieni şi i-a deschis fereastra către contradicţiile fără sfârşit ale vieţii din Franţa şi a refuzului de a confrunta realitatea, după cum scrie în cartea "Franţa: O naţiune în pragul căderii nervoase".

În sprijinul afirmaţiilor sale, jurnalistul britanic îl citează pe scriitorul algerian Boualem Sansal, deţinătorul unui număr mare de premii franceze şi internaţionale, inclusiv din partea Academiei Franceze, care arată că "oligarhii au mobilizat statul, guvernul, sistemul juridic, media, artiştii şi liderii societăţii civile" pentru a-i asigura victoria lui Macron. Despre sistemul politic francez, Sansal spune că "nu mai este o democraţie, dar nici dictatură" şi ar fi nevoie de un acronim care să combine noţiunile democraţie, dictatură şi plutocraţie pentru a descrie situaţia.

În romanul "Ghepardul" al lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa, personajul principal, prinţul Don Fabrizio Salina trebuie să facă faţă masivelor schimbări sociale de la mijlocul secolului al XIX-lea din Italia. În faţa avansului de nestăvilit al burgheziei, Salina realizează că aristocraţii trebuie să se adapteze noii tendinţe istorice şi declară că "dacă vrem ca totul să rămână cum este, totul trebuie să se schimbe".

Cu o tendinţă istorică la fel de importantă se confruntă acum Franţa, dar şi Europa, însă autorităţile nu sunt capabile să accepte că "totul trebuie să se schimbe", nici măcar "complexul" Emmanuel Macron, şi cred că mai au timp. Dar nu mai au.