De cîţi bani este nevoie ca să îşi poată asigura cineva fericirea? De fix 75.000 de dolari pe an! Mă rog, după ajustări, 85.000. A trecut deja cam un deceniu de la data calculelor iniţiale. Actualizarea era inevitabilă. Peste pragul acesta, dacă aveţi bani mai mulţi, puteţi să cumpăraţi cam tot ceea ce mai doriţi dumneavoastră, mai ales dacă dispuneţi de averi în palierul zecilor sau sutelor de milioane, doar că asta nu va mai adăuga aproape nimic la fericirea pe care deja aţi atins-o pe vremea cînd cîştigaţi cei 85.000 de dolari pe an. Aşa ne asigură un "studiu", prin intermediul căruia nişte economişti orbecăind fără ţintă şi busolă prin ţara realităţilor sociale au ţinut cu tot dinadinsul să se facă de rîs, jonglînd cu cifre mai mult decît aproximative şi bazîndu-se pe "teorii" în cel mai bun caz precare despre oameni şi societăţile în care trăiesc. Din păcate, unul dintre ei este Daniel Kahneman, al cărui op "Gîndirea lentă şi Gîndirea rapidă" a lăsat totuşi o urmă semnificativă în istoria analizelor conceptuale asupra comportamentului uman şi a structurilor sale de sedimentare în situaţiile şi relaţiile economice. La baza acestei "revoluţionare" revelaţii teoretico-analitice stă ideea că fericirea începe fix acolo unde se termină preocuparea pentru ziua de mîine şi grijile ei. Mă rog, poate şi pentru cea de poimîine şi răspoimîine. Formula fericirii este o ecuaţie simplă: banii pe care îi ai trebuie să fie exact cît pentru a-ţi da siguranţa că orice ar fi şi orice ar putea interveni, ai cu ce să acoperi nu doar cheltuielile de supravieţuire, ci şi pe cele necesare unui trai decent, lipsit de griji, care îţi eliberează gîndurile şi preocupările, lăsîndu-te să zburzi pe tărîmul numit "leisure". Un ţinut în care timpul îţi stă la dispoziţie, generos şi de nimic restricţionat, pentru orice activitate îţi doreşte inima şi oricare îţi face plăcere, în care desigur nici prin cap nu ne mai trece să includem munca!!! Nu are nici un rost să iau eu acum la numărat găurile din "caşcavalul" acesta, cu pretenţii de ştiinţă, servit mai ales americanilor nărozi care visează în zadar să ajungă milionari, pentru a fi fericiţi, ratînd şansa de a-şi vedea visul cu ochii, de îndată ce au pus mîna pe un venit de 85.000 de dolari pe an! Ceea ce m-a oprit asupra temei este un izbitor şi tragic contrast. Acela între încercarea nătîngă de a stabili un preţ de mercurial fericirii şi realităţile cele mai crude şi crunte care îşi revarsă cursul barbar nu lîngă noi, ci chiar în ograda noastră, peste vieţile noastre, aici în Europa şi în America deopotrivă, adică în arealul Civilizaţiei Occidentale. Mă rog, ceea ce a mai rămas din ea!
Din această perspectivă stau şi mă întreb dacă am putea face fericită Ucraina şi pe toţi cetăţenii ei, dacă le-am pune la dispoziţie, măcar un an, doi, cei 85.000 de dolari pe an. Suma totală nici n-ar fi chiar de speriat. Vreo 4-5 sute de miliarde. Să-i facem fericiţi, aşa cum sunt, cu ruşii peste ei, cu bombardamente şi distrugeri sistematice, cu oameni măcelăriţi la grămadă în localităţile care au avut neşansa să cadă sub "ocupaţia eliberatoare" a trupelor ruseşti, cu infrastructurile critice afectate, cu localităţi şi arealuri de locuire complet distruse, cu ameninţarea unor "accidente nucleare" care ar putea distruge şi cealaltă jumătate de ţară, încă funcţională. Cu vreo şase-şapte milioane de băjeniţi, prin ţări străine ori în propria ţară. Chiar dacă nu ţine o veşnicie, fie şi doar un an doi de fericire, n-ar fi totuşi de colea! Stau şi mă întreb ce ar face cu cei 85.000 de dolari familiile fără taţi, feciori, fecioare şi femei, copii, nepoţi şi strănepoţi morţi năpraznic în urma "operaţiunii speciale" a lui Putin. Cum ar reuşi ei să facă pasul din lumea coşmarului real pe care îl trăiesc în cea a fericirii fără de griji procurată de 85.000 de dolari? Ori, te pomeneşti că ar pleca cu toţii în America, sau undeva într-un ţinut asemănător? Va să zică, o Ucraină fără ucrainieni ar fi o ţară fericită! La fel de interesantă este şi perspectiva complementară. Ce ar face ruşii trimişi să moară în Ucraina, doar pentru ca o haită de nemernici şi duşi cu capul să se poată bucura şi lăuda că s-au jucat cu cele mai teribile jucării ale puterii? Ar mai rămîne vreun soldat sau ofiţer la post? Poate că da. Poate că unii ar trimite banii acasă, celor care vor avea de plîns pe mormintele lor, dar vor fi şi fericiţi, totuşi, căci au scăpat de griji. Doar, vor avea cei 85.000 de dolari! Măcar un an!!
Absurditatea "monetizării" fericirii omeneşti poate fi înfăţişată în fel şi chip, dar cred că punctul a fost marcat. Tema are însă o rădăcină otrăvitoare încă şi mai adîncă, solid înfiptă, deja, în inima a ceea ce a fost pînă mai acum cîteva decenii civilizaţia vie a Occidentului. Este ceea ce aş numi un soi de "Păcat Procustian". Oamenii, relaţiile umane de toate felurile, au fost înfăţişate, judecate şi croite în limitele unuia şi aceluiaşi calapod: "economia şi legile ei". La rîndul ei, "economia" a fost pusă şi ea pe un alt pat procustian. În cea mai mare parte, dacă nu total, a fost redusă arbitrar şi cu totul deformator doar la condiţia, dinamica şi aspectele tranzacţionale ale "Pieţei", cu diferitele sale tipuri de structurare. O lume ciopîrţită după acest altgoritm, se vede azi mai bine decît oricînd, este o lume dezmembrată, dezarticulată, fără cap şi fără picioare, cu nimic potrivită pentru realizarea a ceea ce contează cu adevărat în viaţa oamenilor şi a societăţilor lor.