Preţuri mici care nu par mari

Au dispărut picturile de o mie de euro, şi nici cele de o mie de dolari nu se simt prea bine. Şi nu au dispărut de pe pereţii licitaţiilor sau din ofertă, ci din lista adjudecărilor. Oamenii le evită, vor de câteva sute vechi de lei sau câteva sute, nu prea multe, de euro. Sau de mai multe mii, zeci de mii de euro. Calea de mijloc, chiar dacă nu este chiar de mijloc, este respinsă. Or, de multe ori, acolo este frumuseţea şi valoarea.

Mă uit, de câţiva ani, de la început, de fapt, în oferta casei Goldart, şi mă minunez. Se scot la vânzare piese deosebite, nu numai cu semnătură, ci şi cu valoare artis- tică, creaţii la care vibrează şi estetul şi investitorul; sunt cazuri din acelea în care valoarea artistică şi financiară merg împreună, pe vârful valului. Dar mai ales se propun la câteva sute de euro oferte care altădată nu se sinchiseau sub două-trei mii de dolari, euro mai târziu. Aţi putea crede că au fost vremuri, nu de mult, când euro nu era decât o idee în capul unor europeni convinşi şi activi? Sau şi mai rău, vremuri când Goldart nu exista, se numea altfel sau exista doar o casă de licitaţii de artă? Pentru detalii asupra acestor vremuri ipotetice, citiţi colecţia "BURSA".

De multe ori, şi aceste oferte rămân nevândute sau pleacă la preţuri din limita de jos a estimării. Dacă mai notăm şi procentul mic de adjudecare, în pofida valorii, este greu să vorbim de comerţul actual de artă ca de o investiţie. Iar pasiunea pentru artă, în funcţie de accesibilitate şi puterea de cumpărare, rămâne principalul motor al achiziţiilor, mai degrabă pentru numărul adjudecărilor decât pentru suma cumulată a vânzărilor.

Preţul cel mare al vânzării - 44 de mii de euro - a fost obţinut de un portret feminin semnat Luchian, dar mai ciudat, cu k. Deşi medie spre mică, dacă vorbim de dimensiuni, pictura lui Luchian adună după ea o biografie susţinută statis- tic mai ales de apariţia în cataloage, din 1955 şi de 52 de ani mai târziu.

Saltul ne duce, mult mai târziu, la Tonitza, care este un nume bine prizat, deocamdată cu 17 mii de euro. Urmează, cu 15 mii, o scenă frumos echilibrată din clădiri şi acoperişuri de Petraşcu, pe care îl numeam "Nicolae Grigorescu al casei Goldart", pentru că era valorizat bine în această organizare, cam cum era Grigorescu, pe vremuri, la alte case.

O natură statică de Ion Pacea a plecat cu 2.300 de euro, următoarea, reprezentând un totem, a rămas neadjudecată. Cine a avut bani să dea acest preţ pentru o pictură, nu a mai avut puterea sau curajul să repete isprava cu a doua ofertă. Dintre cele două, cea vândută era cea mai ieftină în estimare.

O femeie sprijinindu-şi falca stângă în mâna corespunzătoare, de Nicolae Vermont, a plecat pentru 2.600 de euro, evaluarea cea mai mare fiind mai puţin de jumătate din preţul realizat. Şi imediat s-a mai dat un Vermont, un braţ de flori cărnoase şi ele, dar mai colorate decât ale lui Isachie, cu 2,2 mii de euro, de asemenea binişor peste evaluare. O bătrână, de Schweitzer-Cumpăna, cu tulpan alb, obţine preţul de pornire, 1,5 mii de euro.

Un câine, un om, clădiri de margine de oraş şi lume, în ordinea intrării în scena receptării vizuale, cadru semnat Bălţatu în dreapta jos, a plecat pentru 3 mii de euro. Tot de pe acolo, dar iarna, cu zăpadă mare - mă opresc aici, să nu ne speriem de amintirile recente - vine o "Iarnă în mahala" de Ipolit Strâmbu, fost Strâmbulescu. A primit tot 3 mii de euro, dublul estimării.

Fix o mie de euro a reuşit un cadru cu bujori albi plesnind de sănătate, realizaţi, acum 91 de ani, nu de Băncilă, cum ne-am fi aşteptat, ci de Constantin Isachie-Popescu, artist dispărut acum 45 de ani. În preajma lui 12.12.2012, descoperim că pe spatele acestui carton - ce-mi plac cei care mai denumesc generic picturile ca fiind pânze, când unele sunt evident făcute pe carton sau alte suporturi - proprietarul notează manuscriptic cu mânuţa lui că l-a primit de la pictor şi soţia sa, într-o zi de 21.12.1921. Dacă mai aştepta 91 de ani, prindea şi sfârşitul lumii, după calendarul lu' unu, Aztec.

Să mă fi lăsat vânzarea în ofsaid, cu braţul plin de afirmaţii pe care le contrazic realizările? Din păcate sunt doar excepţii care întăresc o observaţie generală, ce depăşeşte tot felul de argumentaţii specioase.

Găsim destul de multe, printre puţinele vândute, o acuarelă de Vasile Grigore cu 300 de euro, acelaşi preţ pentru portretul casei Enescu de Mircea Olarian, meşterul oltean care repetă preţul cu un laviu intitulat "La gura sobei". Cei care se lasă înşelaţi de titlu nu vor vedea o bunicuţă cu un motan răsfăţat, luminaţi contre-jour de focul din sobă, ci o scenă de... metalurgie.

O pictură semnată cu litere slave, deşi anonimă, se dă cu 475 de euro, iar Henri Visconte dă o scenă de înserare cu pod arcuit peste Sena cu 500 de euro.

Aurel Popp Ludoşanu urcă preţul pe munte, pe albia unui râu de munte, frezat cu bolovani de stâncă pe care s-a obţinut 700 de euro. Valentin Popa plusează 50 de euro la cei 700 stabiliţi anterior, cu o compoziţie complicată şi periculoasă, cu nud pe margine de cadru, dar în grădină. Iar Alexandru Moscu, cu un braţ de fructe cărnoase - parcă am mai spus asta şi despre nişte flori - duce piaţa la 850 de euro. La 950 de euro, cronologic vine Ştefan Barabas, cu o scenă de toată aprecierea cu tineri studenţi care merg la "corectură", etapă necesară formării mai degrabă a unui artist decât a unui academician. Chiar şi sculpturile, primele vândute, au scos sub mie: Paul Vasilescu şi Mircea Spătaru, doi mari pictori recent dispăruţi, au obţinut câte 800 de euro pentru lucrarea fiecăruia; chiar şi un bronz semnat Chiparus a scos 400 de euro.

Mai lungă ar fi discuţia despre piesele nevândute, bune, la preţuri accesibile, în euro, ca la o altă casă, ceva mai tânără şi impetuoasă, care anunţă mereu realizări exorbitante, greu de explicat chiar şi pentru noi - în comparaţie cu performanţa altor case - şi care dau faţa comerţului de artă. Aceste nevândute nu se iau în calcul, ci se iau înapoi acasă. Nu vor mai fi aşa iubite, există sentimentul de vinovăţie, ca o apărare faţă de reproşul pe care pictura ar putea să ne-o aducă pentru că am vrut să scăpăm de ea. Pe multe le vom vedea din nou în vânzare, la alte case, poate chiar la cea care pare a garanta preţuri mari şi vânzare aproape certă. Şi atunci ne vor surâde la preţuri mai mari, care, din cauza decorului, par şi mai mari.