Puterea paradoxului

Auzim adesea expresii precum: "Nu tot ce zboară se mănâncă!" sau "Na-ţi-o frântă că ţi-am dres-o!". Imaginaţia populară înţelege, aşadar, că nu tot ceea ce sesizăm prin intuiţie imediată este şi adevărat. Cu toate acestea, atunci când vine vorba de lumea politicii, această prudenţă este aruncată peste gard. Des­coperi tot felul de oameni, de "comentatori", care se împiedică la nivelul aparenţelor.

Să vedem, prin urmare, dacă intuiţiile noastre rezistă la o analiză mai riguroasă. Vom începe cu un joc. Unul în care şansele să pierzi sunt mai mari decât cele să câştigi. Nu este o propunere foarte tentantă, nu-i aşa? Acum să mai adăugăm un joc, asemănător, în care iarăşi avem mai multe şanse să pierdem decât să câştigăm.

La prima vedere, ar fi stupid să intrăm în joc. Însă teoreticienii jocurilor au descoperit un fapt interesant. Există o strategie de alternare între cele două jocuri care permite răsturnarea şanselor de câştig. Altfel spus, jucăm alternativ cele două jocuri, în funcţie de avantajul pe care ni-l creează.

Această posibilitate se numeşte Paradoxul lui Parrondo. Este ne-intuitiv, dar adevărat: dacă avem două strategii care ne sunt defavorabile, există posibilitatea, în anumite condiţii, să creem o strategie de alternanţă între acestea care ne permite să mergem la câştig.

În termeni foarte generali, acest paradox ne învaţă să fim mai prudenţi atunci când analizăm mişcările unor actori politici. Uneori aceştia par angajaţi într-o bătălie fără sorţi de izbândă. Dar să nu ne grăbim să judecăm. Se poate întâmpla ca la sfârşitul campaniei, printr-o mişcare inteligentă de zig-zag, să îşi asigure victoria.

Alt exemplu - Paradoxul lui Simpson. Avem două eşantioane statistice. Ele ne dezvăluie, luate separat, o anumită tendinţă. Le reunim într-unul singur şi observăm că tendinţa s-a schimbat.

Unde este problema? De obicei, în mintea noastră. Noi generalizăm adesea "pe bâjbâite", pornind de la datele experienţei imediate. În viaţa normală, acest lucru nu este, de regulă, deranjant.

Deranjant, dacă nu cumva nociv, devine atunci când unii încearcă să extragă concluzii valabile la nivelul unor instituţii sau al unei întregi comunităţi politice. Aici un om raţional ar fi mai prudent. Atunci când discutăm despre numere mari, precum numărul total al alegătorilor ori dis­tribuţia veniturilor, intuiţiile noastre comune ar trebuie să lase locul unei analize riguroase, bazate pe cifre şi pe argumente logice.

Şi cu toate acestea, există o specie anume de comentator care vinde marfă contrafăcută. Ambalează intuiţii comune în poleiala. Dar de ce ne atrage acest gen de marfă?

Adevărul este că ea corespunde aşteptărilor multora dintre noi. Universul nostru este acela al intuiţiilor comune. Ne-am format într-un spaţiu restrâns, acela al familiei şi al câtorva prieteni. Interacţionăm cu un număr redus de semeni: vânzătoarea de la pâine, taximetristul şi frizerul. Schimbăm opinii cu câţiva colegi, la muncă. Ne trebuie o disciplină deosebită pentru a trece dincolo de acest cerc al intuiţiilor comune.

Haideţi să mai considerăm un exemplu. În mod normal, mergem la vot pentru a ne ajuta candidatul favorit. Ne facem o socoteală simplă: fiecare vot în plus contribuie la succesul preferatului nostru? Cum ar putea fi altfel? Ar însemna să ne imaginăm un sistem de vot în care şansele unui candidat ar creşte dacă unii dintre susţinătorii săi ar sta acasă. Imposibil.

Sau poate că nu... Teoria sistemelor de vot ne arată că există asemenea sisteme, care produc, pe anumite distribuţii de vot, exact acest efect contra-intuitiv: un candidat este ajutat de absenţa unora dintre suporterii săi. Este vorba de "paradoxul absenţei" (no-show paradox), cunoscut de matematicienii sistemelor electorale.

Cred că există o distincţie între două tipuri de cultură politică. Una este o cultură politică simplă, ca să nu spun simplistă. Una în care subiecţii (ezit să le spun "cetăţeni", aşa că prefer o exprimare mai degrabă metafizică) apelează doar la sentimente primare şi la argumente rudimentare ("ştie toată lumea că...", etc.).

Cealaltă cultură politică este una matură, sofisticată, proprie democraţiilor consolidate. Cetăţenii aces­tora nu sunt atât de impresionaţi de pseudo-argumentele populare.

Dar aici este un paradox. Ei nu sunt neapărat mai instruiţi în statistică ori în sociologie politică. Nu umblă cu un volum de Montesquieu în buzunar. Sunt oameni normali, care îşi văd de treburile lor. Atunci ce îi deosebeşte de primii, dacă nu competenţa teoretică?

Scepticismul. Prin educaţie, prin influenţa mediului, ei ştiu să fie rezervaţi. Ei realizează că experienţa proprie şi intuiţiile private nu sunt un mijloc bun de probare a realităţii politice şi sociale. Ei mai ştiu că pentru asta există oameni specializaţi, cu o pregătire profesională veritabilă.

În cele din urmă, paradoxul unor cetăţeni-comentatori buni la toate este că ajung să nu se mai priceapă la nimic. Dar poate că este şi asta un fel de carieră, nu-i aşa?