Rădăcinile amare ale unui monumental eşec politic

Eşecul imediat este acela al alcătuirii unei echipe de guvernare. Deşi a trecut o jumătate de an şi mai bine de la "victoria" electorală care i-a dat puteri aproape absolute în Parlament şi în politica din România, PSD-ul este incapabil să alcătuiască o garnitură credibilă, prim-ministru, miniştri, guvern, care să se exprime coerent, să facă ceva pentru credibilitatea partidului şi, mai ales, în beneficiul comunităţilor şi al oamenilor pe care, pentru economia exprimării îi desemnăm sub un singur nume colectiv, România. Pentru ca enormitatea să fie fără pată, PSD a fost obligat să recurgă, după nici şase luni de la instalarea în fotoliile executivului a garniturii "Dragnea I", la monstruozitatea fără precedent a unei moţiuni de cenzură iniţiată şi votată de PSD, împotriva guvernului PSD, dar, paradox al abisului de necuprins al misterelor politice dîmboviţene, nu şi împotriva lui Dragnea, responsabil politic unic pentru formula propusă şi unsă la guvernare. Nici acum nu înţeleg de ce nu a sesizat nimeni, încă, autorităţile Guinness Book, pentru a înregistra fenomenala contraperformanţă politică! Guvernul "Dragnea II" moşit zilele acestea este, încă înainte de primirea votului de încredere, aproape complet discreditat!!! Sortit aceluiaşi eşec. Un prim-ministru a cărui "armătură morală" este ciuruită de plagiatul pe care l-a recunoscut public, atunci cînd a solicitat să-i fie retras titul de doctor obţinut... aşa cum a fost obţinut, dar care acum se dezice de recunoaşterea d-anţărţ; un acelaşi prim-ministru a cărui "armătură managerial-politică" zace în ţăndări, după ce a fost identificat chiar de către "marea verificare" a PSD-ului, ca fiind mai nimic la capitolul realizări; în sfîrşit, culmea fatalităţii, acelaşi prim-ministru al cărui "gol politic", scufundat în orice, dislocă un volum atît de mare de lichid pesedist, încît insul pluteşte şi dacă îi atîrnă cineva de gît şi de picioare toate ghiulelele păcatelor mai vechi sau mai noi, aşa cum a încercat să facă presa cîrcotaşă, zilele acestea. În sfîrşit, un prim-ministru despre al cărui traiect în viitorul imediat ştim cu siguranţă ceea ce el însuşi ne-a spus, şi anume că nu va ezita să se dea de o parte, dacă Padişahul Dragnea prinde cumva chef să se joace de-a politică nu doar în sediul PSD din Chisseleff, ci şi în biroul prim-ministerial de la Palatul Victoria; ceea ce, vorba englezului, "spune cît volume întregi" despre orizontul proiectelor sale de guvernare şi mai ales despre materia primă din care îi este alcătuită încă nedezvoltata sa coloană vertebrală! Cît despre miniştrii cabinetului "Dragnea II", aceeaşi Mărie cu acceaşi Pălărie, căci nu s-a mai sinchisit nimeni să îşi schimbe toaletele, ocupaţi cum au fost aproape toţi să îşi retragă demisiile pe care şi le dăduseră patriotic şi disciplinat din guvernul anterior, numai ca să moară capra lui Grindeanu. Iar, ca bomboana să şadă ţanţoş pe colivă, Preşedintele României a acceptat toată această mascaradă fără să clipească, fără să piardă măcar o secundă, nici cît i-ar fi trebuit să-şi aranjeze, cu un gest fugar, gîtlegăul.

Inevitabil, se naşte întrebarea: care sunt rădăcinile acestui eşec? pentru că el nu poate ţine doar de toanele, ori de "lipsa de inspiraţie de moment" a Marelui Lider ot Teleorman. Una dintre aceste rădăcini mi-a fost revelată, mai zilele trecute, de un personaj PSD suficient de sus pus (ditai vicepreşedintele!) ca să-l putem lua drept reprezentativ pentru ansamblu. Era încă înainte de votul de cenzură şi personajul cu pricina, oţărît nevoie mare pe "individul", că tovarăş nu mai era chip să-i spuie, care nu se lăsa dus din postul prim-ministerial, de bună voie, ne-a explicat dintr-o singură respiraţie cum şi de ce e supărat partidul pe el: păi ce, nu partidul l-a pus, partidul îl şi scoate! Mecanica e cît se poate de simplă, nu e niciun mister... "prim ministru poate fi oricine în ţara asta"... dacă îl pune partidul şi dacă nu îl mai vrea partidul, nu mai e!!!

Uriaşa încărcătură de sens a acestor vorbe nu poate fi cuprinsă, dintr-o singură suflare, de aceea e nevoie să stăruim asupra ei. Propoziţia, care la prima vedere este o expresie supremă de "egalitarism democratic", se dovedeşte, chiar de la a doua vedere, o monstruozitate politică. Ca dovadă, în toate sistemele democratice cu rădăcini serioase, nu chiar oricine şi nici oricum devine prim-ministru. În formula cea mai strînsă, mai riguroasă (soluţia britanică), şeful curent al partidului care a cîştigat majoritatea parlamentară devine prim-ministru, mutîndu-şi temporar şi locuinţa în celebra casă de la nr. 10 de pe Downing Street. Asta e regula, nu există excepţii. Ce are ea bun, solid? Faptul că răspunderea guvernării nu poate fi diluată politic, prin trecerea pe umerii altcuiva. O altă soluţie, utilizată în formule diferite în Franţa, Israel şi în Statele Unite (la nivelul Federaţiei) este aceea de a desemna primul ministru prin rezultatul unor alegeri directe/indirecte. În fapt, în Franţa, există doi prim miniştri, unul ales prin vot direct, Preşedintele, şi altul ales/numit de Preşedinte şi validat de votul unei majorităţi parlamentare. Primul este şeful celui de-al doilea, prin textul Constituţiei!!! Chiar şi în sistemele pur parlamentare, unde formula de guvernare este asigurată de coaliţii de partide şi susţinută de majorităţi/minorităţi parlamentare, Primul Ministru este şeful uneia dintre formaţiunile participante la coaliţie şi nu o persoană oarecare aleasă, nu se ştie după ce criterii, de un şef sau un conclav de partid!

Atunci, de unde am luat noi formula asta???? Răspunsul este simplu şi plin de consecinţe pentru înţelegerea a ceea ce se întîmplă pe scena noastră politică la mai bine de două decenii şi jumătate de la "Revoluţia anti-comunistă" din Decembrie 1989, după cum este revelator şi pentru faptul că "somnul raţiunii" (autentic democratice) din textul Constituţiei României, naşte fără odihnă alţi şi alţi monştri anti-democratici, la limită, totalitari. Soluţia, de cea mai pură extracţie bolşevică, a fost impusă de Lenin şi Stalin, iar după ei de toţi urmaşii şi vlăstarele lor politice din Rusia bolşevică şi din statele căzute sub dominaţia ei, după cel de al doilea război mondial. Legea nr. 1: "Partidul suntem noi, grupul restrîns al celor 6-7 din biroul politic executiv, la limită Eu... Lenin, Eu, Stalin... Eu... Gorbaciov!" În România, Eu, Ceauşescu; în Polonia Eu, Jaruzelski, în Ungaria, China, Mongolia sau Albania, Eu... etc. Legea nr. 2: "Statul şi instituţiile sale nu sunt decît unelte (anexe) ale Partidului". Nu pot funcţiona independent şi nu pot lua decizii independent, adică fără ordinele şi fără controlul, supravegherea, cenzura absolută a Partidului. Legea nr.3 "Nimeni nu este şi nu reprezintă nimic şi pe nimeni decît dacă este pus să reprezinte, să conducă, să fie ceva, de către Partid". Lemă: Partidul te pune în funcţie, el te face om, partidul te scoate şi te trimite unde vrea el: pe lumea cealaltă, în gulag, în neantul anonimatului din care te-a scos sau în altă funcţie de partid/stat... oriunde. Legea nr.4: "Partidul nu greşeşte niciodată, doar membrii de partid greşesc, ca persoane individuale, ori ca grupuri restrînse, pentru că s-au abătut de la linia şi de la politica partidului, ori mai rău, au trădat-o".

În România post-decembrisă nu doar PSD-ul, ci toate, dar absolut toate partidele care au jucat un rol oarecare pe scena guvernării, au respectat şi respectă cu stricteţe aceste Legi de fier ale bolşevismului, de cea mai pură extracţie.

Iată de ce, în cazul de faţă, nu doar rădăcinile sunt amare, ci şi fructele sale.