Radacinile Mafiei

Iată o situaţie destul de curioasă, în care ne găsim, în această ţară. Pe de-o parte, o societate în derută şi o sumă de instituţii corupte. Pe de altă parte, un nivel scăzut al violenţei letale şi organizate. Altfel spus: cu toate că cei mai mulţi dintre noi suntem, zilnic, traşi pe sfoară ori afectaţi de incompetenţă, iresponsabilitate sau măcar de simpla neseriozitate, totuşi nu plătim taxe de protecţie vreunui boss brutal de la "sindicat".

România, o repet, se află pe un loc îngrijorător (69) în clasamentele internaţionale privitoare la corupţie, sub Columbia (68), Namibia (56) sau El Savador (67). Se pare însă că şi în materie de criminalitate suntem speciali. În Româ­nia ai şanse bune să fii înjurat, să ţi se fure portofelul, să fii lăsat să aştepţi degeaba cu actele în mână sau să te trezeşti în scandal la miezul nopţii. Dar, spre deosebire de Bulgaria sau Mexic, nu prea vezi, la ştiri, afacerişti sau procurori împuşcaţi în plin Centru al Capitalei. Aici, violenţa fizică extremă pare mai degrabă un rezultat spontan al unei minţi înfierbântate, decât produsul calculat al unei organizări precise.

Ce produce această diferenţă? Va mai dura această situaţie? Reformulez: de ce nu avem şi noi o Mafie adevărată, ci doar simple "găşti"?

Iată de ce vă propun să privim, pentru a ne înţelege mai bine pe noi, spre alte meleaguri, mai însorite. Mai precis spre Sicilia, locul de naştere a mamei tuturor mafiilor, Cosa Nostra.

Primul mit care trebuie denunţat este că Mafia e un produs al sărăciei şi sub-dezvoltării. Sicilia, de-a lungul istoriei sale, nu a fost mereu săracă. Las la o parte că a fost odată o prosperă sumă de colonii greceşti sau că, în secolul al XIII-lea, era probabil cel mai bogat regat european. În secolul al XIX-lea, Palermo rivaliza cu Nisa ca destinaţie de vacanţă a bogătaşilor, iar insula, până la criza economică de la finele anilor 1860, avea o economie vibrantă. Mafia este, astfel, o creaţie modernă, nicidecum o societate secretă medievală sau ţărănească. Ea îşi are originea în plantaţiile de lămâi din jurul oraşului Palermo, plantaţii care lucrau pentru export şi care aveau nevoie de o îngrijiri şi de investiţii substanţiale. În jurul comerţului cu lămâi (şi apoi cu sulf) se formează, prin anii 1850, un cartel al pro­ducătorilor dornici să elimine con­curenţa şi să îşi asigure loia­litatea angajaţilor şi protecţia autorităţilor.

Al doilea mit este acela conform căruia Mafia se constituie în opoziţie cu statul. Ca în orice minciună bună, şi aici există o doză de adevăr. Mafia şi autorităţile siciliene (ori italiene) au fost angrenate, uneori, într-un război nemilos. Cel mai adesea, însă, Mafia s-a confundat cu autorităţile. De la prefect şi până la poliţistul satului, mulţi făceau parte dintr-o cosca (familie mafiotă). Stânga italiană a secolului al XIX-lea a oferit protecţie Mafiei, iar când nu a făcut-o, acţiunile sale brutale în Sicilia au contribuit la ostilitatea faţă de cei care reprezentau "legea şi ordinea".

Pe scurt: o economie izolată, care se deschide brusc spre exterior. O insulă cu tradiţii rurale dar şi cu o sofisticată elită urbană, care exportă, la fel de brusc, populaţie către Europa şi America. Un stat - cel italian - care nu reuşeşte să clădească instituţii funcţionale, neutre şi raţionale. O putere publică aflată într-o criză cronică de autoritate.

Ce concluzii putem trage, în ce ne priveşte? Aici - vorba celebrului banc - am o veste bună şi o veste rea.

Vestea bună este că o indus­trie a violenţei şi a şantajului precum Mafia depinde de o cultură organizaţională riguroasă, greu de găsit la noi. Regulile Mafiei, ritualurile sale, au o precizie care aminteşte de un mecanism german. Răs­punderea personală e sfântă. Cultul extrem al onoarei e combinat cu calculul precis al profitului.

Din motive care se cuvin, probabil, explicate istoric, în Româ­nia noi avem un deficit masiv al simţului practic al organizării. Un deficit dublat de lipsa valorilor care trebuie să anime un grup organizat în epoca modernă. La noi, dispreţul pentru orice fel de reguli e ridicat la rang de virtute. Dar nici aceasta nu e o regulă, evident. Nici măcar în materie de anarhie sau haiducie nu strălucim.

Vestea proastă e că vremurile se schimbă. Prosperitatea tot mai evidentă, dar tot mai inegal distribuită, un amoralism cultivat intens, o violenţă a limbajului tot mai stridentă, o migraţie notabilă a populaţiei, mijloace moderne de comunicaţie: toate acestea cons­piră la crearea unui nou cadru social, cu reguli mai brutale şi mai eficiente.

Vedem cum politicienii propun planuri de schimbare a ins­tituţiilor. Nu doar ele se schimbă, însă. Se schimbă şi lumea aceasta întunecată de dincolo de oglinda realităţii oficiale. Au politicienii un răs­puns la această evoluţie? Nu cred. În parte pentru că şi ei sunt produsul lumii anarhice, semi-rurale, a hoţomanilor de ieri. Mă tem însă de lumea mafioţilor de mâine. Mai ales pentru că văd că se apropie în tăcere.