RADU HANGA, PRIMARUL DIN CÂMPIA TURZII: "Mechel s-a vândut la preţ de fier vechi, fier vechi a ajuns!"

• Liderul de sindicat Ioan Pascu: "Este posibil ca, prin intermediul unor împrumuturi, Mechel să transfere active, constituite gir, în afara României"

Câmpia Turzii este un oraş mic şi cochet, presărat cu blocuri şi case, spaţii verzi şi flori frumos colorate. La intrarea în oraş, dinspre Turda, peisajul se transformă.

Pe stânga sălăşluieşte un castel ţigănesc, cu multe turnuleţe. Puţin mai în faţă, pe dreapta, un muncitor zâmbeşte larg într-un panou publicitar întins pe-un zid.

"Oţelul ne înalţă" scrie pe el, iar dedesubt, "Mechel Câmpia Turzii".

Surâsul oţelarului pare mai degrabă un rânjet zeflemist pe clădirea cu pereţii scorojiţi.

De aici încep să se desfăşoare anexele fostului combinat Industria Sârmei Câmpia Turzii, preluat cu mare fast, în 2003, de ruşii de la Mechel, în prezenţa ambasadorului Rusiei în România, a acţionarilor Grupului Mechel şi a autorităţilor centrale şi locale, îşi aminteşte Ioan Pascu, preşedinte de sindicat.

Majoritatea clădirilor, răsfirate pe o suprafaţă de circa 107 hectare, par dezafectate, dincolo de gardurile care le înconjoară.

Presa nu are voie în curtea combinatului.

"Peste jumătate din hale sunt în ruină. Au stors fierul din ele", îmi spune domnul Pascu, adăugând că ruşii au tăiat, totodată, o mare parte din utilaje şi le-au dat la fier vechi.

"Aveau nevoie de materie primă pentru oţelăriile de la Târgovişte şi Oţelu Roşu", lămureşte sindicalistul.

Un vârstnic uscăţiv pedalează, grabnic, o bicicletă ruginită, cu două pâini în coşul din spate.

"Ce pozaţi acum, trebuia să veniţi mai demult aici!", se răsteşte bătrânul la mine.

Apoi, cu un debit de necontrolat, îmi spune: "Din întâi ianuarie `61 am lucrat la bare trase, până în `75, când am trecut la oţelăria veche... Toate sunt ruine acum. În `79 s-a dat drumul la oţelăria nouă... Striparul unde se scoteau lingourile de le băgau direct în laminor şi nu le mai încălzea mult, foarte puţin, ieşeau mereu roşii, mereu la 800-900 grade până la 1200 grade, ca să le poată lamina. Să facă ţaglele de 600 kg. Apoi le trecea la laminorul de sârmă.

Din `79, când s-a dat drumul la primul cuptor şi până în `90, făceam scule la topitori".

Simt că mă pierd în noianul de informaţii în limbă păsărească.

Îl rog pe bătrân să îmi povestească un pic de familie.

"Am ieşit la pensie în `91. Am cinci copii, toţi au lucrat aici.

Fata cea mai mare a semnat pentru şomaj săptămâna trecută.

Eu îi ajut pe copii cu bani, cum pot. În fiecare lună, dau două milioane şi ceva pentru medicamente, soţia are diabet, e şi cu inima, şi cu ficatul, are şi boală la oase... cum îi spune...din aia, < ostoporoză! >

Băiatul mai mic încă lucrează electrician, acolo, unde e sârma aia ghimpată".

În curând, pe stradă apar şi alţi localnici. Se încing la vorbă, printre cuvinte de ocară.

O doamnă dolofană, cu un pulover roşu şi prăfuit, se apropie şi îmi spune: "Copiii mei au lucrat aici, în combinat. I-a dat pe toţi afară, pe rând.

Cel mare, de 35 de ani, a avut accident în fabrică. Cine îl mai ia acum, că nu vede cu un ochi? I s-a dezlipit retina, cine te mai ia...?

Să deie Dumnezeu, începând de la peştele ăl mare de sus, până la cel mic, care au luat un ban câştigat necinstit, să-l deie pe medicamente, el şi copiii lui!

Când depun jurământul ăla, < aşa să-i ajute Dumnezeu >, nu ştiu la care Dumnezeu se roagă !"

Apoi, cu glas pierdut, femeia îmi spune că sunt zile în care nu au nici bani de pâine: "Eu iau patru milioane, din care plătesc şi consum, şi medicamente de 120 de lei pe lună... Am şase copii, dar unul nu-i aici.

Nu sunt căsătoriţi, atâta noroc avem.

Dacă ar mai fi şi căsătoriţi, am fi, deja suntem muritori de foame. Ajungem canibali. Ne mâncăm între noi".

Îi mulţumesc femeii. Îmi răspunde neaşteptat: "Nu ştiu dacă să zic cu plăcere sau cu necaz..."

Bătrânul cu bicicleta ia o pâine din coş şi mă roagă să-i fac o poză.

"Asta-i pâinea săracului! Costă 3,5 lei, la un kilogram!"

• Ioan Pascu: De când sunt în România, ruşii de la Mechel "au făcut tot felul de inginerii"

Ajung la primărie. Sunt invitată în biroul edilului, Radu Hanga, la o conversaţie în trei, cu participarea preşedintelui Sindicatului Industria Sârmei Câmpia Turzii.

De când sunt în România, ruşii de la Mechel "au făcut tot felul de inginerii", spune Ioan Pascu.

Sindicalistul explică: "Au înfiinţat Mechel Casa de Comerţ Mechel. Prin această firmă vindeau toate produsele.

Ruşii au vândut firmei Lovitec mii de tone de sârmă laminată în schimbul unor CEC-uri fără acoperire, iar aceasta vindea la negru produsele în lanul de porumb de la ieşirea din oraş. Credeţi-mă, într-un lan de porumb veneau camioanele şi depozitau...Nu glumesc, i-am văzut chiar eu!"

Calm, tacticos, Ioan Pascu continuă dezvăluirile:

"Noua variantă a Mechel Casa de Comerţ este Mechel Service.

Până să fie înfiinţată această companie, noi puteam să vedem în bilanţuri. Ştiam cu cât ne intră ţagla şi cu cât vindeam produsul. Acum nu mai vedem nimic.

Le-am spus de nenumărate ori să nu mai luăm ţaglă de la Oţelu Roşu cu 720 de euro pe tonă, când pe bursa din Londra se vindea cu 570 de euro..."

Sindicalistul afirmă că ruşii "sunt pe cale să facă o altă chestie interesantă: Pe 12 sau 13 octombrie urmea-ză să se întrunească Adunarea Generală a Acţionarilor, ca să ratifice două împrumuturi contractate de la o firmă din Cipru, de 48 de milioane de euro. Este posibil ca această firmă, despre care nu se ştie dacă este bancă sau nu, să aparţină tot grupului Mechel, astfel încât activele din România, girul împrumutului, să intre tot în posesia lor, în cazul unui faliment".

Primarul continuă discuţia despre combinatul de la Câmpia Turzii, cândva bijuteria oraşului:

"Uzina a fost pusă în funcţiune în 1920, după unirea Transilvaniei cu România. Iszo Diamant, un industriaş evreu, a înfiinţat-o. Familia lui mai avea o fabrică prin Slovacia. Aici au lucrat mulţi specialişti străini, apoi, pe măsură ce afacerea s-a dezvoltat, au integrat în uzină localnici.

După naţionalizarea din 1948, fabrica a fost preluată de stat şi s-au făcut multe investiţii. A doua mare modernizare importantă a avut loc în 1975-1978, când s-a pus în funcţiune, în principal, oţelăria şi laminorul de semifabricate. Oţelăria avea o capacitate de producţie de circa 500.000 de tone de oţel pe an.

Au mai apărut trăgătorii de sârmă, fabrica de cabluri de tracţiune.

Întreprinderea asta era şi mai este şi acum producător unic în ţară pentru anumite sortimente, precum sârmele pentru cabluri de tracţiune, toroanele pentru beton precomprimat, sârme pentru prefabricate din beton precomprimat".

Primarul oraşului a lucrat începând din 1974 la combinat, ocupând, de-a lungul timpului, diverse funcţii: inginer, şef de secţie şi director general, până în 1997.

După spusele sale, uzina număra circa 10.000 de angajaţi în 1989-1990.

Astăzi riscă să mai rămână cu doar 200 şi ceva de salariaţi, completează Ioan Pascu, din 1060, câţi mai are în prezent.

Primarul intervine: "La export ajungea o producţie de două până la trei milioane de dolari pe lună, cam 30% din producţie.

După 1990, după ce am intrat în sistemul economiei deschise, s-a pus problema adaptării întreprinderii la economia de piaţă. Un element cheie a fost modernizarea tehnologică. Oţelăria şi producţia de oţel erau gândite pe o tehnologie veche, anterioară anului 1960, producând un oţel scump şi de o calitate care nu mai răspundea cerinţelor clienţilor. Costurile şi calitatea oţelului se năşteau în oţelărie şi laminoare .

Din acest motiv s-a elaborat un plan de modernizare, în sumă de circa 100 milioane de do-lari, pentru sectorul cald, care producea sârmă laminată, şi 15 milioane de dolari pentru sectorul de prelucrare la rece. Deci, în total, 115 milioane de dolari".

În prima etapă de modernizare a combinatului, statul a investit în elaborarea oţelului circa 25 milioane de dolari, apelând la credite bancare negarantate, îşi aminteşte domnul Hanga, completând că autorităţile intenţionau să aducă garanţii în a doua etapă a modernizării.

Radu Hanga precizează:

"Din păcate, însă, programul de investiţii nu a fost finalizat, iar în 2003, întreprinderea a fost privatizată.

Privatizarea s-a făcut fără ca autorităţile să includă în contract obligaţia continuării modernizării, cu toate că s-au şters nişte datorii. Investitorii ruşi au luat fabrica aproape pe nimic.

Astfel, uzina a produs în continuare un oţel scump, pentru că vechea tehnologie consuma multă energie. Dacă am fi modernizat sectorul cald (oţelărie-laminor de sârmă), am fi avut o productivitate de patru ori mai mare şi un consum de energie mult mai mic.

Prin contractul de privatizare, investitorii ruşi au fost obligaţi la investiţii tehnologice de doar 15 milioane de dolari, deşi din planul nostru mai rămăseseră de executat 90 milioane de dolari".

Ioan Pascu intervine: "Mai mult, băieţii au oprit oţelăria şi cuptorul şi le-au montat la Oţelu Roşu, la mai puţin de trei ani de la privatizare, deşi contractul prevedea clar, alb pe negru, că trebuie păstrat obiectul de activitate al combinatului, < producerea şi comercializarea de oţel, laminate, oţel calibrat în bare şi colaci, sârme din oţel tras la rece, electrozi de sudură, cabluri din oţel, piese de schimb, executarea de reparaţii, precum şi recuperarea şi valorificarea materialelor refolosibile >. De asemenea, contractul preciza că trebuie păstrat caracterul de combinat siderurgic integrat".

Deşi contractul de privatizare este secretizat, liderul de sindicat spune că a făcut rost de o parte din el.

Riguros din fire, Ioan Pascu ţine să citeze exact din document:

"Capitolul 10.5 precizează: Cumpărătorul, în calitate de acţionar majoritar al Societăţii, se obligă ca pe o perioadă de 5 ani de la semnarea Contractului, să nu propună, susţină sau să hotărască în Adunarea Generală a Acţionarilor restrângerea sau înlocuirea obiectului principal de activitate asa cum este prevăzut în Actul Constitutiv al Societăţii la data semnării Contractului şi să păstreze caracterul de combinat siderurgic integrat al Societăţii.

10.6. Cumpărătorul, în calitate de acţionar majoritar al Societăţii, se obligă să determine Societatea să realizeze o cifră de afaceri din care minimum 70% să fie obţinută din obiectul principal de activitate al Societăţii, pentru o perioadă de 5 ani de la semnarea Contractului."

Acest lucru nu s-a întâmplat.

"10.7. Pentru nerespectarea obligaţiei asumate la art.10.6., Cumpărătorul va plăti Vânzătorului o penalitate de 10% din diferenţa nerealizată din cifra de afaceri, până la limita procentului de 70%".

Odată cu dispariţia oţelăriei, o serie întregă de secţii şi-au încetinit activitatea, spune primarul, adăugând: "Când s-a oprit elaborarea oţelului, a intrat pe traseu descendent întreaga uzină şi au început reducerile de personal".

Discuţia dintre cei doi accelerează:

"Primarul: După părerea mea, nu au fost clauze clare, ferme, în contractul de privatizare. Gen, fac investiţii de 15 milioane de dolari în trăgătorie, iar utilajul trebuie să fie nou. Să nu poată fi luat unul second hand, la preţ de nimic, şi să fie refacturat dintr-o firmă în alta, să facă artificial suma de 15 milioane de dolari.

Sau să se precizeze clar natura investiţiilor care urmează să fie făcute şi dacă acele utilaje vor sta în întreprindere o anumită perioadă de timp. Societatea le aduce astăzi, le montează, apoi le poate muta în altă parte, raportând că şi- a îndeplinit obligaţia contractuală.

Sindicalistul: AVAS a răspuns că şi-au îndeplinit obligaţiile contractuale în care era prevăzută o anumită sumă pentru investiţii. Atât. Plus că nu aveau dreptul să reducă personalul, fără acordul sindicatului. Este act adiţional al contractului.

Primarul: Înainte să plec din combinat, lucram cu un consultant francez la un raport de evaluare a întreprinderii, care să evidenţieze profitul realizabil pe o anumită perioadă viitoare. Valoarea unei întreprinderi, în ultimă instanţă, este dată de capacitatea ei de a produce profit. Nu am reuşit să terminam lucrarea, eu am plecat , consultantul aşişjderea, lucrarea a rămas neterminată, privatizarea s-a făcut aşa cum s-a făcut.

Consultantul i-a trimis o scrisoare ministrului metalurgiei de la acea vreme, domnului Petru Ianc, în care i-a spus că soarta unei întreprinderi supuse privatizării depinde de preţul cu care se vinde (afirmaţia consultantului). Dacă se vinde la preţ de fier vechi, fier vechi ajunge!

Singura garanţie a funcţionării este vânzarea la un preţ suficient de ridicat, în aşa fel încât cumpărătorul să nu-şi poată scoată banii din transformarea ei în fier vechi şi să fie nevoit să o exploateze.

Industria Sârmei s-a vândut la preţ de fier vechi, fier vechi a ajuns!

Investitorii ruşi au plătit 2,5 milioane de dolari pe pachetul de acţiuni. Dacă ei, prin tăierea la fier vechi a volumului imens de utilaje, şi-au scos suficient de mulţi bani pe termen scurt, ar mai sta ei 10 ani să facă aceiaşi bani, şi încă să mai şi investească?!

Ce a fost trecut în contract, investiţia de 15 milioane de euro, probabil s-a realizat. Nu s-au angajat la mai mult.

Ştii ce o să zică un avocat de-al lor? Că prevederile contractuale au fost respectate, că ei nu mai au nici o obligaţie. Ceea ce poate fi perfect adevărat".

Le mulţumesc celor doi pentru timpul acordat.