RAMONA UNGUR, SPECIALIST ÎN RESTRUCTURARE: "Cu cât interacţionezi mai repede cu dificultatea financiară, cu atât rezultatele restructurării sunt mai bune"

• "Când un debitor ajunge în insolvenţă, în primul rând este epuizat, din toate punctele de vedere. Inclusiv din perspectiva surselor de finanţare", spune Ramona Ungur

Cu cât interacţionezi mai repede cu dificultatea financiară, cu atât rezultatele restructurării sunt mai bune, a spus Ramona Ungur, economist şi specialist în restructurare, în cadrul unei conferinţe organizată vineri de casa de avocatură Piperea şi Asociaţii. Ungur a prezentat semnalele la care ar trebui să fie atenţi antreprenorii ca să recunoască o posibilă viitoare stare de dificultate financiară în care riscă să intre firma. Ramona Ungur a condus timp de mai mulţi ani divizia de restructurare din cadrul uneia din cele mai mari bănci din România.

Aceasta a afirmat: "Dacă tot vorbim de ofiţeri de restructurare şi de oficializarea acestei... profesii să o numim... pentru că la momentul ăsta restructurări se fac şi sunt companii care apelează la consultanţi, care sunt focusaţi pe atragerea de finanţări şi mai puţin pe o restructurare ca procedură în sine. Dacă vorbim de sisteme de avertizare timpurie, ele există şi toată lumea ştie asta, dar nimeni nu le conştientizează. Cu cât interacţionezi mai repede cu dificultatea financiară cu atât rezultatele (restructurării sunt mai bune). Din păcate, când un debitor ajunge în insolvenţă, el ca antreprenor este epuizat în primul rând, din toate punctele de vedere, adică de toate sursele de finanţare de care dispune. Şi este foarte greu să mai construieşti ceva pe o epuizare existentă".

Ramona Ungur a detaliat stadiile tipice ale unei potenţiale crize financiare ale unei companii.

"De cele mai multe ori această dificultate pleacă de la o criză strategică, pentru care putem identifica unele semnale. Putem vorbi şi de dificultăţi emoţionale, de exemplu un divorţ sau altă problemă casnică a antreprenorului care pierde (din mână) business-ul. Am avut foarte mulţi clienţi din zona aceasta de dificultăţi emoţionale aşa că am ajuns la un moment dat să consider că dificultatea financiară pleacă întotdeauna de la o dificultate emoţională a antreprenorului. Bineînţeles că există şi o lipsă de direcţie, de viziune de foarte multe ori. Business-ul a mers (anterior) de la sine, a pornit ca o mică afacere şi s-a dezvoltat mai mult decât poate la momentul respectiv să perceapă antreprenorul şi ne-am trezit într-o situaţie în care business-ul a crescut necontrolat şi fără o strategie anume. Alteori apare câte un competitor foarte puternic în zonă şi atunci este foarte greu să competiţioneze. Mulţi antreprenori îşi pierd inclusiv partea de competitivitate tehnologică, pentru că tehnologia ştiţi foarte bine are o creştere exponenţială. Acestea sunt o parte din semnale, unele sunt clare, explicite, altele sunt subînţelese. Criza asta strategică întotdeauna începe să genereze o criză de performanţă. Şi aici vedem că încep să apară scăderi ale vânzărilor, care nu sunt neapărat un semnal: dacă există o scădere a vânzărilor concomitent cu o creştere a profitabilităţii, acesta nu este un semnal de avertizare. Există o direcţie, s-a identificat o niţă profitabilă şi se poate asuma o scădere a vânzărilor. În schimb, dacă avem o scădere a vânzărilor coroborată cu o scădere a profitabilităţii atunci este un semnal clar de avertizare. Am specificat în analiză înrăutăţirea echilibrului bilanţier: este una din regulile de aur ale analiştilor financiari, dar din păcate nu foarte des specificată. De aici se pierd defapt frâiele stabilităţii financiare: în momentul în care când vorbim de echilibru bilanţier înseamnă că activele fixe le finanţăm din surse pe termen lung în timp ce activele circulante şi curente din surse pe termen scurt. Din păcate, de foarte multe ori, finanţarea şi structurarea finanţării... se ajunge ca partea de capital de lucru să se imobilizeze în active fixe şi automat intervine această dificultate pentru că nu ai capacitatea de a rambursa într-un termen scurt o sumă pe care tu ai imobilizat-o într-un activ fix şi care în principiu îşi aduce plus valoarea într-o perioadă mai lungă de timp", a spus Ramona Ungur.

Aceasta a adăugat că de aici începe şi o creştere a datoriilor financiare: există împrumuturi peste împrumuturi, ajungem la o descreştere a eficienţei operaţionale, şi bineînţeles că începe acea criză de lichiditate şi vorbim de dificultăţi în rambursarea datoriilor.

"În momentul în care ajungem la aceste dificultăţi în rambursarea datoriilor, vorbim deja de semnale târzii. Sunt deja efecte ale unei dificultăţi financiare existente. Uneori se pot lua şi măsuri imediate, inclusiv când identificăm de exemplu... - aşa cum aţi văzut, directiva de restructurare preventivă prevede ca un potenţial semnal de avertizare ca fiind întârzierile la plată către autorităţile financiare sau instituţiile de contribuţii sociale - îi şi desemnează ca fiind principali/potenţiali avertizori. Din păcate, o dificultate atrage o altă dificultate. Încep să apară atrageri de surse mult mai scumpe pentru a menţine rambursarea acestor datorii, aceste sume ... şi bineînţeles apar anumite semnale - furnizorii nu mai vor să dea plata la termen ci încep să ceară banii în avans şi automat ajungem să pierdem din profitabilitate şi ajungem chiar pe EBITDA negativ. Compania nu mai performează din punctul de vedere al performanţei operaţionale, în momentul în care îţi pierzi profitabilitatea operaţională îţi cam pierzi sensul... Şi ultimul element din listă, care închide această criză financiară, este insolvenţa", a spus specialistul în restructurare.

Potrivit Ramonei Ungur, avertizarea timpurie şi acţiunea rapidă cresc şansele de reorganizare ale unei companii a cărui acţionariat decide intrarea în insolvenţă. Prevenţia este cheia sănătăţii şi creşterii armonioase a societăţii, a concluzionat Ungur.

• Raul Felix Hodoş, conferenţiar universitar la Universitatea din Alba Iulia: "În insolvenţă avem o limitare foarte importantă a deciziilor pe care le avem în calitate de practicieni în insolvenţă"

La rândul său, Raul Felix Hodoş, conferenţiar universitar la Universitatea din Alba Iulia, a spus în cadrul conferinţei că "în insolvenţă avem o limitare foarte importantă a deciziilor pe care le avem de luat în calitate de practicieni în insolvenţă". Acesta a susţinut o prezentare intitulată "Mecanisme de protecţie a independenţei practicianului în insolvenţă în procedura falimentului".

Hodoş a afirmat: "De ce această limitare? Vom vedea imediat că lucrurile stau un pic altfel decât stau în legislaţia europeană şi n-avem ce să facem decât să ne întoarcem la principii. Îi mulţumesc domnului Mateiţă pentru că mi-a deschis calea în ceea ce priveşte independenţa practicianului în insolvenţă raportat la această relaţie tripartită cu debitorul şi creditorii, sau să spunem adunarea creditorilor. Acum, cum stăm noi astăzi în România: practicianul în insolvenţă este numit de către creditorul majoritar, dacă avem unul, sau de majoritatea din adunarea creditorilor, în urma unor negocieri cu privire la onorariu. Avem în urma acestei negocieri o lipsă a conflictului de interese în ceea ce-l priveşte pe practicianul în insolvenţă? M-aş duce la decizia 199/2021 a distinsei noastre Curţi Constituţionale, care într-o speţă care nu are legatură directă cu ce vreau sa spun astăzi, dar face o anumită afirmaţie care zice ceva de genul: «Se contestă prezumpţia de onestitate a avocaţilor». Oare prin faptul că ajunge practicianul în insolvenţă pe această poziţie nu s-ar contesta prezumpţia de onestitate a practicianului în insolvenţă?".

Despre decizia 199/2021 a CCR, Hodoş a spus că este nevoie de o întoarcere în timp legat de statutul procurorilor în relaţia cu avocaţii. Potrivit acestuia, motivarea este şocantă pentru faptul că avocaţii sunt prezumaţi ca fiind neoneşti.

"Şi ei sunt, la acest moment, conform legii şi Constituţiei, magistrati. Pe de altă parte, însă, vorbim şi de un echilibru în faţa instanţei. Echilibru pe care, vedem, îl gasim foarte precar. Pentru că tot timpul se pun anumite aspecte în faţa poziţiei pe care trebuie să o aibă avocaţii. Nu de mult a fost... am vazut că avocaţii pot fi condamnaţi şi penal pentru susţinerile pe care le fac în faţa terţilor sau instanţei. Motivarea (deciziei 199) este şocantă pentru faptul că suntem prezumaţi, noi, ca avocaţi, ca fiind neoneşti. Nu contează în legatură cu ce. Întorcându-mă la ideea de practician în insolvenţă, atunci când vorbim de independenţă şi găsim de la bun început un conflict de interese pentru faptul că eu, ca practician în insolvenţă, negociez cu creditorul majoritar sau cu majoritatea din adunarea creditorilor, care poate fi minoră, de genul 35%, un onorariu, iar ca urmare a acestui onorariu mă prezint în cauze, propun, admit, resping diverse declaraţii de creantă... - se creează un tabel definitiv. Vin cu un plan de reorganizare în care voi avea un haircut, oare nu aş putea să fiu acuzat, la fel cum sunt acuzaţi avocaţii, sau, mult mai grav defapt, de neonestitate? Ca o persoană care nu sunt într-o independenţă totală, în lipsa unui conflict de interese? Nu, pentru că primind acel onorariu practic nu pot decât să recunosc că da, am şi eu un interes, să am creditor care să-mi voteze un onorariu cât mai mare pe de o parte şi pe de altă parte să nu ceară înlocuirea mea pe timpul procedurii. Eventual să mă numească şi lichidator judiciar la sfârşitul perioadei gri sau eventual când se intră din insolvenţă în faliment".

Hodoş a adăugat: "Şi atunci, revenind la această chestiune a practicianului în insolvenţă, cum este el numit: prin decizia creditorului majoritar sau prin decizia adunării creditorului. Această adunare ar trebui să ne gândim că ea, defapt, asa cum se spunea anterior, este practic un ansamblu de creditori care nu putem să-i vedem ca un grup compact. De ce. Pentru că avem creditori garantaţi, salariaţii, bugetarii, avem cei care pot continua să furnizeze materie primă, servicii, pentru funcţionarea întreprinderii, deci ei au oricum o situaţie privilegiată. Mergem până la faptul că aceşti creditori privilegiaţi pot deveni chiar nişte creditori fictivi. De ce: în momentul în care există interes din partea debitorului pentru a continua activitatea întreprinderii şi din partea anumitor creditori prieteni, se pot crea anumite contracte pro-cauza, care odată ce vin la verificare în faţă practicianului în insolvenţă, dacă apar şi dintr-o parte şi din alta ca fiind valabile, aparent aceste contracte sunt valabile. Şi spun doar aparent. Într-o cauză, ulterior definitivării tabelului, în speţă a apărut un control al ANAF care a declarat contracte în sume de câteva miilioane de lei ca fiind fictive. Ele n-au fost constestate nici de debitori nici de creditori, pentru că le conveneau. Ei, speţa respectivă a însemnat că practicianul în insolvenţă să depună cerere de modificare a tabelului definitiv, evident respinsă de judecător ca fiind inadmisibilă pentru faptul că nu putem modifica un tabel definitiv chiar dacă avem un astfel de act ulterior ajuns la cunoştinţa practicianului în insolvenţă".

Potrivit acestuia, în această situaţie, practicianul trebuie să facă "echilibristică" între toţi aceşti creditori din sfera de activitate a întreprinderii: acţionari, bănci, furnizori, stat, salariaţi.

"Şi ce putem face? (...) Toţi sunt creditori. Toţi au ceva de încasat, potenţial sau real. Şi atunci avem un administrator care trebuie să facă echilibristică între toţi aceşti creditori. Cum face asta? Legea românească spune că trebuie să negocieze. Se întâmplă peste tot? Este de verificat. Mergând la o altă idee, ce se întâmplă: cand se intră în insolvenţă, dreptul de proprietate oarecum se disipează din mâna debitorului şi cel putin iusa butendi este clar la îndemâna creditorilor. Aceştia, dacă avem un creditor majoritar sau câţiva creditori care controlează procedura, aceştia pot practic să şi susţină o creştere nejustificată a creanţelor, inclusiv prin semnarea unor contracte curente, de furnizare curentă, astfel încât interesul lor este nu să-şi recupereze cât de repede creanţa, ci ca aceasta să crească cât de mult pentru că oricum, controlând procedura, controlând şi practicianul în insolvenţă, având în vedere că judecătorul nu verifică decât, nu poate verifica conform legii decât legalitatea, nu şi oportunitatea unor anumite măsuri... Şi vă dau ca exemplu aprobarea unui regulament de vânzare de bunuri prin negociere directă: dacă îşi doresc creditorii acest lucru asta se va întampla. În legea românească nu există posibilitatea ca debitorul să se opună. Da, poate face contestaţii, dar nu se poate opune în faţa judecătorului motivând că este inoportun să fie vândute acele bunuri, pentru că judecătorul va respinge această cerere, el neavând posibilitatea conform legii să se pronunţe asupra acesteia", a spus Raul Felix Hodoş.

În ce priveşte creditorii minoritari, ei sunt în aceeaşi situaţie ca şi debitorul dacă debitorul nu este în conivenţă cu creditorul majoritar, a mai spus acesta.

"În sensul că ei nu mai contează; ori că va veni haircut-ul, dacă vorbim de reorganizare, ori că în zona falimentului practic creanţele vor fi plătite şi cheltuielile vor creşte în aşa măsură încât pentru cei minoritari oricum nu se va mai ajunge să fie achitate aceste creanţe. Ca o concluzie parţială, dacă debitorul nu are prieteni între creditori, prieteni între ghilimele, el va pierde. Dacă creditorii minoritari nu se aliază cu creditorii majoritari, vor pierde şi ei. Fără să existe posibilitatea de contestare. (...) Cred că şi la noi lucrurile ar trebui să meargă în ideea că dacă vrem să aplicăm legislaţia europeană, în spiritul ei, la nivel de principiu, trebuie să plecăm de la cum numim practicianul în insolvenţă. Pentru că dacă acesta va fi în continuare sub puterea creditorilor, atunci vom avea contestaţii peste contestaţii, lipsă de încredere în insolvenţă, vom putea la fel ca şi în cazul avocaţilor să fim consideraţi de la bun început ca fiind neoneşti, că ne urmărim doar interesul de a încasa onorariile, şi cred că pentru o profesie liberală aşa cum este cea de practician în insolvenţă, se impune cu necesitate ca orice astfel de urmă de lipsă de onestitate să fie îndepartată", a arătat Raul Felix Hodoş.

În felul în care este redactată directiva europeană în proiectul de lege din România, va trebui clar să se opereze o modificare a modului de numire a practicianului în insolvenţă, astfel încât să i se asigure această independenţa, a mai spus Hodoş.

• Ioan Şumandea-Simionescu, doctor în drept al Facultăţii de Drept, Universitatea Babeş Bolyai, Cluj-Napoca: "Procedura insolvenţei, în esenţă, nu este eficientă din prisma creditorilor"

Procedura insolvenţei, în esenţă, nu este eficientă din prisma creditorilor, iar colectivitatea nu asigură eficienţă, de aici şi discuţia aceasta a sacrificiului, a spus şi Ioan Şumandea-Simionescu, doctor în drept al Facultăţii de Drept de la Universitatea Babeş Bolyai din Cluj-Napoca, care a avut o prezentare intitulată "Caracterul colectiv, sacrificial, al insolvenţei versus caracterul parţial colectiv al procedurilor de restructurare".

Acesta a afirmat: "Continuând această abordare pe care am avut-o în analiza noastră, aş vrea să prezint principalele elemente sau abordări pe care le-am luat în considerare pentru a identifica problemele în analiza colectivităţii. Şi am pornit de la această abordare în care în esenţă ne-am uitat la felul în care putem să ne dăm seama dacă colectivitatea, aici vorbim evident de colectivitatea în procedura insolvenţei, este o măsură sau un mecanism eficient pentru a asigura o protecţie suficientă a creditorului. În acelaşi sens ne-am uitat la această gândire a teoriei economice contractualiste, sau acest «creditor bargaining model», în care se consideră că colectivitatea, din punct de vedere economic, este o iluzie în ideea în care vorbim despre o procedură a insolvenţei în care interesul creditorului este vizat tot de o serie de executări, doar că aceste executări sunt colective. Ei lucrează împreună într-o procedură în vederea atingerii acelor obiective specifice. De aici, teoria asta ne duce cu gândul la ceea ce înseamnă eficienţă pentru creditori. Şi atunci dacă un creditor participă în colectivitate la insolvenţă trebuie să luăm în considerare care ar fi avantajele. Trebuie să se facă o analiză a şanselor de obţinere a profitului sau recuperarea creanţei în speţă în legea insolvenţei ori maximixarea dării debitorului care să se reflecte apoi în ceea ce creditorul poate să primească. Într-o situaţie economică eficientă, putem să considerăm că creditorul este protejat dacă obţine ceva la un anumit nivel, nu poate să obţină mai mult decât acel prag şi costurile sunt la nivelul cel mai redus. De aici tendinţa este să considerăm că colectivitatea pare să favorizeze mai degrabă falimentul pentru că falimentul este ceva care poate să fie uşor identificat, putem să ne dăm seama cât ai putea să câştigi prin valorificarea acelor active, nu există neapărat o finalitate sau încercare de protecţie a debitorului pentru că debitorul nu este relevant economic din perspectiva colectivităţii".

Potrivit acestuia, problema care se ridică când "încercăm să gândim colectivitatea din prisma asta a procedurii insolvenţei este că reorganizarea nu pare să fie compatibilă cu stilul acesta de gândire".

"De ce: pentru că la reorganizare trebuie să luăm în considerare ceea ce poate să câştige un creditor în cadrul reorganizării şi dacă ne gândim la ce avem deja în legea 85, acel tratament corect şi echitabil, în care care vorbeşte de categoriile de creditori care trebuie să fie mereu protejate, sau nu trebuie să fie puse într-o poziţie inferioară, în situaţii de acest tip este foarte dificil să analizăm economic dacă creditorul ar fi mai bine poziţionat într-o reorganizare, adică ar câştiga mai mult şi ar pierde mai puţin, ar fi costuri mai reduse, versus faliment, pentru că reorganizarea în esenţă este un plan: este un obiectiv pe termen lung care poate fi lovit de elemente interne, externe, care duc la un element de incertitudine. De aici ajungem să ne gândim la colectivitate ca un mecanism ineficient. Mai ales dacă după aceea o trecem şi prin filtrul paradigmei guvernanţei în care în esenţă ne dăm seama că creditorii, de cele mai multe ori, nu au acces la suficiente informaţii, adică prin prisma paradigmei guvernanţei ar trebui să vedem creditorul care este cel mai eficient ex-ante, cel care are cea mai mare creanţă, care a investit cel mai mult în societate, ar trebui să aibă cea mai mare putere în insolvenţă. Din nou, pe baza principiilor economice care sunt promovate din prisma colectivităţii. Problema este că din nou, în felul în care este gândită insolvenţa pe legea 85 şi în special reorganizarea, nu putem să vorbim despre o poziţie favorabilă a creditorului dacă ne gândim la cel garantat sau bineînţeles alt creditor majoritar pentru că noi avem aceste categorii de creditori, avem diferite metode de vot pentru diferite situaţii, avem impedimente pentru ca el să poată să-şi impună într-un fel eficient economic punctul de vedere. Şi de aici problema în privinţa felului în care funcţionează colectivitatea... Este interesant de văzut dacă colectivitatea este atât de eficientă".

Ioan Şumandea-Simionescu a afirmat că analiza sa, realizată împreună cu Radu Catană, profesor universitar la Facultatea de Drept a Universităţii Babeş-Bolyai, arată că procedura insolvenţei în esenţă nu este eficientă din prisma creditorilor.

"Colectivitatea nu asigură eficienţă, de aici şi discuţia asta a sacrificiului. Aici în special dacă ne uităm la IMM-uri, care sunt cele mai afectate de această criză sanitară... IMM-urile... Nu am identificat niciun fel de corelaţie între gradul de recuperare şi mecanismele de control. Mecanismele de protecţie nu funcţionează în favoarea creditorilor, ceea ce este promovat ca colectivitate. (...) Ajungând la discuţia restructurării, şi aici am luat în considerare atât procedura acordului de restructurare cât şi procedura concordatului, iar ideea la care am ajuns este că avem acest caracter parţial colectiv, avem anumite situaţii în care evident discutăm despre creditori afectaţi, deci avem acest vot limitat care vizează anumite categorii de creditori, avem după aceea o protecţie a creditorului care are o cauză de preferinţă, garantatul, care participă mai activ în acest proces. Şi aici am identificat ca o eficienţă a ceea ce oferă restructurarea este ideea aceasta a unui dialog activ, ex-ante, înainte să ajungi în insolvenţă, cu creditorii, care facilitează poate o recuperare mai eficientă, dă mai multe şanse creditorilor să-şi recupereze creanţele tocmai pentru că debitorul este prins într-o etapă a ciclului de activitate în care mai are active care pot să fie valorificate, deci cumva acest mecanism pare să favorizeze creditorii", a concluzionat Şumandea.