Raportul Letta şi raportul Draghi versus România

În anul 2024, au fost date publicităţii două rapoarte, elaborate la cererea Comisiei Europene. Primul raport, coordonat de către Enrico Letta, este intitulat "Mult Mai Mult decât o Piaţă" şi se referă la transformarea pieţei unice într-o adevărată piaţă europeană (aprilie). Al doilea raport, coordonat de către Mario Draghi, are titlul "Viitorul Competitivităţii Europene" (septembrie).

Ambele rapoarte pleacă de la constatarea că, începând cu anul 2000, creşterea economiei şi a standardului de viaţă din Uniunea Europeană a rămas în urma celei din SUA, respectiv PIB/locuitor s-a mărit cu 30% în UE şi cu 60% în SUA. Există două cauze principale ale acestei evoluţii: economia europeană a rămas blocată în industrii tradiţionale, cu posibilităţi limitate de a inova şi a dezvolta noi străpungeri tehnologice, cu potenţial ridicat de a spori productivitatea. SUA, dar şi China au mărit mai rapid productivitatea, în special pe seama noilor tehnologii digitale; fragmentarea pieţei unice, în special în sectoarele energiei, pieţelor financiare şi comunicaţiilor electronice, precum şi excesele de reglementare şi insuficienta coordonare a politicilor europene, care inhibă potenţialul de inovare şi frânează investiţiile şi creşterea economică.

Concomitent, au apărut noi provocări globale pentru UE: tendinţa de fragmentare a economiei globale şi de slăbire a ordinii internaţionale, bazată pe reguli multilaterale; pierderea accesului la furnizorii de energie ieftină; intrarea în era conflictelor geopolitice, cu pierderea dividendului păcii, prin mărirea cheltuielilor pentru securitate şi apărare şi accentuarea riscului ca dependenţele economice faţă de ţările din afara UE, pentru materii prime şi produse de importanţă strategică, să devină vulnerabilităţi.

Cele două rapoarte conţin recomandări pentru schimbări profunde în politicile UE, astfel încât UE să facă faţă acestor noi provocări. Iar aceste schimbări trebuie începute cât mai urgent, dacă UE doreşte să recupereze deficitul de productivitate şi competitivitate şi să rămână un jucător independent şi relevant pe scena mondială.

Într-un mod sugestiv, Martin Wolf, economistul şef al cotidianului Financial Times, şi-a intitulat articolul său astfel: "Draghi încearcă să salveze Europa de ea însăşi" (17.09.2024).

Având în vedere că problemele semnalate în cele două rapoarte privesc în mod direct şi România, precum şi dezechilibrele economice, sociale şi riscurile pe care ţara noastră le-a acumulat, ne putem pune şi noi întrebarea "Cine salvează România de ea însăşi?". Probabil, răspunsul ar trebui să-l aflăm după alegerile din 1 decembrie 2024. Spun probabil, deoarece din dezbaterile electorale din România, au lipsit exact subiectele şi recomandările din cele două rapoarte.

Este remarcabil că, în perioada 2000-2023, România a reuşit să reducă decalajul de dezvoltare faţă de media UE, respectiv a crescut PIB pe locuitor, la paritatea puterii de cumpărare, de la 26% din media UE, la 80%. Dar acum, constatăm că am redus decalajul faţă de economia UE, care a pierdut din ritm în competiţia cu SUA şi China.

Raportul Draghi arată că economia UE a rămas blocată în o structură industrială statică, cu companii specializate în tehnologii mature, caracteristice secolului trecut, cu investiţii mai mici pentru cercetare şi inovare. Această constatare este pe deplin valabilă şi pentru România. Mai mult, acum încercăm să recuperăm astfel de industrii cu tehnologii mature, pe care le-am pierdut în anii de tranziţie - industria metalurgică, industria chimică, industria alimentară. Nu întâmplător, în platformele electorale ale principalelor partide politice, este subliniată necesitatea "reindustrializării". Din cele două rapoarte, învăţăm însă că nu este vorba de a recrea industriile cu tehnologiile vechi, cu importuri masive de materii prime şi energointensive. Avem nevoie, mai degrabă, de o "reînnoire" industrială, bazată pe cele trei mari trenduri ale secolului 21: digitalizare, decarbonizare şi economia circulară.

La început de secol 21, problema suplimentară pe care o are România este că are nevoie de investiţii masive pentru a realiza infrastructura de bază, necesară unei economii moderne, în transporturi, energie, educaţie şi cultură, sănătate, agricultură şi mediu, apărare, inclusiv la nivelul comunităţilor locale. Ţările dezvoltate au realizat această infrastructură încă din secolul trecut, iar, în prezent, o adaptează la cerinţele utilizării tehnologiilor digitale şi ale decarbonizării. De aceea, recomandarea din raportul Draghi pentru creşterea investiţiilor la nivelul UE devine mai imperioasă pentru România, care, în afară de investiţiile pentru reînnoirea industrială, în vederea creşterii productivităţii şi crearea de noi locuri de muncă, are nevoie şi de fonduri substanţiale pentru modernizarea infrastructurii.

UE se află în faţa unei "provocări existenţiale" şi, în consecinţă, a unor schimbări radicale necesare, pentru a elimina diferenţa de inovaţie, în special în tehnologiile avansate, a creşte competitivitatea, a întări securitatea şi a reduce dependenţele în industriile strategice. La rândul ei, România se află într-o etapă esenţială în dezvoltarea sa, când putem face un salt în modernizarea infrastructurii şi a industriilor, bazându-ne nu numai pe resursele financiare proprii, ci şi pe importantele fonduri europene primite din bugetul UE (2021-2027), din PNRR, ca şi pe capacitatea încă existentă de a angaja împrumuturi externe la costuri rezonabile de finanţare.

Ambele rapoarte atrag atenţia asupra fragmentării pieţei unice, în special în domeniul energiei, finanţelor şi comunicaţiilor electronice, care reduce potenţialul de investiţii şi de creştere economică a UE.

Lipsa unei pieţe unice a energiei, împreună cu dependenţa mare de import - la ţiţei (peste 90% din necesar) şi la gaze naturale (peste 80%) -contribuie la pierderea de competitivitate a firmelor europene, care sunt nevoite să achite preţuri mai mari, de 2-3 ori la energia electrică şi de 4-5 ori la gazele naturale, comparativ cu firmele din SUA. UE nu îşi foloseşte nici măcar puterea de negociere colectivă pentru a contracta, de exemplu, necesarul de gaze naturale lichefiate pentru toate statele membre.

În România, unde avem o dependenţă mult mai mică de importurile de ţiţei şi gaze naturale, în raport cu media UE, reuşim, totuşi, să avem, în anumite perioade de timp, cele mai mari preţuri la energia electrică din UE. Cauzele sunt multiple: modul de organizare, funcţionare şi echilibrare a pieţei din ţară; în perioadele de vârf de consum, facem importuri de energie electrică la preţuri mari; înregistrăm întârzieri exagerate în construcţia unor capacităţi noi. Ar trebui să avem un manual de şcoală despre centrala electrică de la Iernut, a cărei reconstrucţie -pentru trecerea pe gaze naturale - a început în anul 2016, iar în anul 2024 se solicită, din nou, amânarea termenului de dare în funcţiune pentru finele semestrului I 2025.

În principalele platforme electorale, se fac referiri la viitoarele exploatări de gaze naturale din Marea Neagră şi cerinţa ca acestea să fie folosite şi pentru realizarea în ţară de produse cu valoarea adăugată mare. În gândirea unor politicieni, dar nu numai, România ar avea un avantaj competitiv prin preţul acestora, care ar trebui să fie mult mai mic, comparativ cu cel de import. Este important să subliniem că, din punctul de vedere al competitivităţii reale pe care ne-o dorim, preţul gazelor naturale din Marea Neagră ar trebui să fie corelat cu cel de pe pieţele externe. Avantajul poate rezulta din cheltuielile cu transportul acestora, care vor fi mai mici, nemaifiind nevoie ca gazele naturale să fie pompate pe distanţe lungi prin conductele magistrale, ca în cazul celor din import sau să fie transportate pe vapoare în stare lichefiată.

Ambele rapoarte subliniază obstacolul serios pe care îl reprezintă lipsa integrării financiare în UE, şi mai ales lipsa Uniunii Pieţelor de Capital în finanţarea expansiunii firmelor europene la nivel global, precum şi în transformarea în succese comerciale a firmelor start-up, care nu duc lipsă de idei noi de afaceri, inclusiv în zona tehnologiilor digitale. Rapoartele remarcă şi un aspect fundamental al integrării europene, în general, şi al integrării pieţei financiare, în particular, respectiv lipsa unui activ comun european sigur, cu o predictibilitate şi disponibilitate certă (ca, de exemplu, obligaţiuni emise de UE).

În aceste condiţii, deşi gospodăriile din UE au economii de 1.390 miliarde euro (în 2022), comparativ cu 840 miliarde euro în SUA, totuşi avuţia gospodăriilor din UE este considerabil mai mică decât a celor din SUA (raport Draghi). Cauza este obţinerea de câştiguri mai mici la activele lor investite pe pieţele financiare din UE. În consecinţă, o bună parte din economiile din UE sunt investite în pieţele financiare din afara UE, cu randamente mai bune, iar firme din UE, cu mare potenţial de creştere, doresc să se listeze la bursele din SUA.

În România, deşi avem un sector financiar cu elementele specifice unei economii de piaţă, totuşi acesta este subdezvoltat, comparativ cu sectoarele financiare din statele membre dezvoltate ale UE. Sistemul bancar, principala componentă a sectorului financiar din ţară, are o participare redusă la finanţarea companiilor. Gradul de intermediere financiară (credite bancare acordate sectorului privat, exclusiv instituţii financiare nebancare) a fost de doar 24% din PIB în anul 2023, comparativ cu 82% în zona euro. Firmele mici şi mijlocii se finanţează mai mult pe seama împrumuturilor acordate de către proprietari şi a creditelor furnizori (comerciale). Piaţa de capital pe termen lung este de asemenea subdezvoltată, ca urmare a unei prezenţe reduse a fondurilor de pensii, bazate pe acumularea de fonduri în timpul vieţii active. Activele gestionate de sectorul financiar din România reprezintă doar 90% din PIB, comparativ cu 715% în zona euro (anul 2022). Clasa politică din România nu are încă voinţa pentru a trece de rezistenţa grupurilor sociale privilegiate, pentru a transforma pensiile speciale în pensii ocupaţionale, cu acumularea de fonduri, din contribuţiile angajaţilor şi ale angajatorilor. O astfel de reformă ar contribui substanţial la dezvoltarea pieţei de capital din România.

Pe aceeaşi tendinţă din UE, prima firmă unicorn din România, UiPath, a fost listată la Bursa din New York; a doua firmă românească, cu potenţial de a deveni unicorn, Bitdefender, intenţionează să se listeze tot la Bursa din New York.

Desigur, un alt dezavantaj substanţial al economiei UE este limitarea zonei euro la 20 din cele 27 de state membre ale UE, comparativ cu SUA, unde dolarul este moneda unică a tuturor statelor care compun SUA.

În România, asistăm la un paradox. Dacă ne uităm în platformele electorale ale principalelor partide politice, observăm că promisiunile cu privire la creşterea salariilor şi a pensiilor în perioada 2025-2028 sunt exprimate în euro, deşi moneda oficială a României este leul. Mai mult, principalele tranzacţii comerciale - vânzări de case, terenuri, firme etc. - sunt exprimate mai întâi în euro, chiar dacă se achită în lei. Prin urmare, gândim în euro, socotim în euro, facem promisiuni electorale în euro, dar în platformele electorale nu veţi găsi nimic despre când şi cum ne propunem să respectăm angajamentul pe care l-am luat când România a aderat la UE, de a lua măsurile necesare pentru adoptarea monedei euro.

În raportul Draghi, se arată că pentru recuperarea decalajelor de productivitate şi competitivitate acumulate faţă de SUA şi, în curând faţă de China, UE trebuie să majoreze investiţiile anuale cu circa 5 puncte procentuale din PIB, respectiv un volum suplimentar anual de circa 750-800 miliarde euro (de la 22% la 27% din PIB). Finanţarea va fi făcută din resursele sectorului privat, ale bugetelor publice din statele membre, ale bugetului UE şi prin împrumuturi angajate de către UE (datorie comună) pentru proiecte comune şi finanţarea de bunuri publice europene (reţele de interconectare, cercetare în tehnologii şi materiale avansate etc.). Pentru creşterea investiţiilor publice, guvernele ar trebui să folosească din plin avantajele noilor reguli fiscale ale UE, prin care se oferă posibilitatea reducerii deficitelor fiscale în o perioadă de 4 sau 7 ani. În ambele rapoarte, se atrage atenţia că UE trebuie să reformeze sistemul european de guvernanţă, inclusiv bugetul UE, programele şi alocarea fondurilor europene, precum şi modul de luare a deciziilor europene care este foarte lent, în raport cu schimbările care se impun.

Rapoartele conţin recomandări importante cu privire la strategiile şi politicile industriale pe care UE va trebui să le susţină, cu sublinierea că, pentru reuşita acestora, este nevoie de o coordonare a politicilor comerciale, fiscale de susţinere a producţiei în UE, a politicilor cu privire la accesul la finanţare, la competiţie şi ajutoarele de stat, a politicilor externe pentru securizarea lanţurilor de aprovizionare ş.a. Avertismentul lui Draghi este clar: dacă UE nu va face schimbările radicale necesare pentru a deveni mai productivă va trebui să aleagă; nu va putea fi simultan un lider în tehnologiile noi, un lider în tranziţia la economia verde şi un jucător independent pe scena lumii. Mai mult, nu va fi capabilă să menţină finanţarea modelul social din UE.

În acest context, România s-a angajat să realizeze un complex de reforme structurale şi un volum ridicat de investiţii prin PNRR, prin programul financiar multianual 2021-2027 şi prin programul de reducerea a deficitului bugetar 2025-2031. De realizarea acestor angajamente va depinde credibilitatea României, acordarea şi absorbţia fondurilor europene, având ca scop creşterea competitivităţii economiei româneşti, redresarea creşterii economice şi mărirea standardului de viaţă al cetăţenilor români în anii ce vin.