"Război"... ce bine sună!

Un cuvînt, doar. Ce mare lucru un cuvînt, se întreba nemuritorul Shakespeare, prin glasul Julietei. Acolo, un nimic de care te poţi dispensa ca apoi să te bucuri, în voie, de ceea ce el ascunde sau interzice. Astăzi, cuvîntul la modă e război. Un fel de acadea din care suge care, cine poate: marţafoi ajunşi politicieni cu ştaif, jurnalişti care abia ştiu a scrie şi citi, experţi cu două clase peste clasa a doua de la tramvaiele de altă dată şi facultatea vieţii pe trotuar, la cursurile de noapte, băgători de seamă şi mestecători de serviciu în oala unde nu fierbe niciodată ciorba lor. Sigur, în cel mai înalt grad trebuie să ne îngrijoreze uşurinţa, inconştienţa, sadismul patologic şi nu în ultimă instanţă doza masivă de iraţional cu care cei ce deţin puterea în cele cîteva state mari ale lumii vorbesc mai toată ziua despre război, plimbîndu-şi neglijent degetele peste butoanele nucleare.

Rusia putiniană este prima mare putere din istoria erei nucleare a omenirii care declanşează un război scăpînd imediat de sub control dinamica lui, epuizîndu-şi în doar cîteva zile capacitatea de a dicta sau prefigura finalul acestuia. Ba, încă şi mai grav, punînd serios pe masa deciziilor operative soluţia recurgerii la arme nucleare, nu doar pentru a înspăimînta pe cei ce-i stau împotrivă, pentru a le reduce spaţiul de opţiuni, ori pentru a le slăbi voinţa de împotrivire, ci pentru a forţa, la nevoie, un deznodămînt care să anuleze victoria celorlalţi, să o facă irelevantă, dat fiind preţul pe care îl vor plăti pentru ea. Autodistrugerea cvasi totală! Împinsă de mîna nevăzută a soartei, sau din propria neglijenţă, omenirea se află în cădere liberă în drum spre fundul prăpastiei numită "Dezastru". Pînă de curînd, am mai avut cîteva puncte de sprijin pentru speranţă. Am crezut, spre exemplu, că mai există căi prin care lucrurile s-ar putea întoarce într-un punct din care lumea pe care o ştiam înainte de războiul din Ucraina ar putea să îşi continue drumul în istorie, fie şi pe căi foarte diferite. Condiţia necesară, chiar dacă nu suficientă, ar fi fost scoaterea din scenă, cît mai repede, a personajelor cheie care agregă regimul criminal-sinucigaş de la Kremlin. S-a prăbuşit în ţăndări şi ultima dintre iluzii! Aceea că "Poporul" nu poate greşi niciodată radical şi definitiv, că, într-un fel sau altul, el, acest uriaş subiect colectiv responsabil de mersul istoriei, va declanşa unda de şoc menită să prăbuşească edificiul putred al puterii care împinge Rusia şi, odată cu ea, întreaga lume, spre dezastru. "Poporul rus", orice ar însemna această sintagmă, nu dă nici un fel de semn că ar dispune de o asemenea energie şi voinţă colectivă. Eu unul nu cred că mai există drum de întoarcere. Aşa cum prevede una dintre nemuritoarele legi ale lui Murphy, cu cinism, dar şi suficientă acurateţe: "Omenirea nu alege niciodată calea cea bună de acţiune, pînă cînd nu le-a încercat pe toate celelalte!" Tare mi-e teamă că generaţiei acesteia îi este dat să trăiască experienţa celei mai rele încercări dintre cele la care istoria civilizaţiei mărginită de apele Atlanticului, Pacificului şi Mediteranei a fost supusă în ultimele cinci milenii. Iar motivul acestui "pesimism", de data aceasta nu doar metodologic, este uşurinţa cu care auzim, de la cel mai înalt nivel al deciziei politice, pînă la maşinăriile de propagandă ale regimurilor politice de toate culorile, de la analizele specialiştilor, pînă la trăncăneala zilnică a omului de rînd, cuvîntul "Război." Şi nu vorbesc doar despre Rusia putiniană. Ea ameninţă cu războiul pe totată lumea, de la vecinii neputincioşi, cum este R. Moldova, pînă la Statele Unite şi Nato în ansamblu. China lui Jinping îi calcă pe urme. Noul Ministru de Extern al puterii care se pregăteşte în culise să devină jucătorul nr. 1 al lumii globale, nu mai tîrziu de un deceniu, două, n-a ezitat să spună oricui o vrea să audă, în prima sa conferinţă de presă: "Conflictul şi confruntarea cu Statele Unite sunt inevitabile, dacă Washingtonul nu schimbă cursul politicilor sale. Dacă Statele Unite nu apasă hotărît frînele şi continuă să accelereze pe panta greşită nici un fel de garduri de protecţie nu pot împiedica deraierea şi cu siguranţă vom avea conflict şi confruntare." Statele Unite ale Americii au re-legitimat folosirea forţei sale militare, pe scară largă, după încheierea războiului rece, încă de la începutul anilor 90. Atunci părea că nimeni nu-i poate sta împotrivă şi nimeni nu-i poate opune o rezistenţă semnificativă. Azi, credinţa aceasta nu s-a schimbat prea mult în cercurile decizionale de la Washington. Lucrurile însă, pe teren, stau foarte diferit şi nu sunt deloc favorabile acestei perspective cultivate în cercurile puterii din SUA. Încet, dar din ce în ce mai clar şi sigur, confruntarea din Ucraina tinde să se dezvolte ca parte a unui alt conflict, cu alţi actori şi alte mize: NATO-Rusia, unde Statele Unite joacă rolul decisiv în Alianţă.