Războiul drept şi sferele de influenţă

După ce, în discursul ţinut de pe balconul palatului regal din Varşovia, preşedintele american Joe Biden a vorbit despre "cruzimea şi brutalitatea unui război nedrept" ("the cruelty and brutality of this unjust war"), reflecţia de acum aproape o jumătate de secol a lui Michel Walzer despre Războaiele drepte şi nedrepte (Just and Unjust Wars - Moral Argument with Historical Illustration, 1977) a părut mai mult ca oricând actuală. Acest război se duce pe mai multe fronturi (militar, diplomatic, economic, umanitar, democratic etc.), dar între acestea se detaşează frontul diplomatic, căci, în final, orice război se termină printr-o negociere. Iar negocierea depinde de natura războiului însuşi.

Deşi pe frontul diplomatic Rusia pare mai izolată decât oricând altcândva şi majoritatea comunităţii internaţionale a condamnat ferm această agresiune, aşa cum s-a putut observa din rezoluţiile Naţiunilor Unite (pe 2 martie 141 de state au condamnat agresiunea Rusiei în Ucraina, 5 au votat împotriva rezoluţiei - Rusia, Siria, Belarus, Coreea de Nord şi Eritreea - iar 35 s-au abţinut, iar pe 24 martie o altă rezoluţie privind "consecinţele umanitare ale agresiunii din Ucraina" a primit 140 de voturi, aceleaşi cinci voturi împotrivă şi 38 de abţineri), mai există unii, inclusiv în Europa şi unii şi în România, care susţin că, dincolo de agresiunea în sine, poziţia Rusiei poate fi înţeleasă ca o consecinţă a extinderii NATO. Şi nu e vorba numai de susţinătorii şi admiratorii lui Vladimir Putin care se recrutează la noi şi în majoritatea statelor mai ales dinspre extrema dreaptă, deşi sunt destui care se revendică şi de la extrema stângă, ci şi de reprezentaţii (neo)realismului în relaţiile internaţionale. Aceştia din urmă - de multe ori diplomaţi de carieră şi uneori militari în retragere -, după ce iniţial au fost neîncrezători în privinţa declanşării atacului rusesc (nu prea corespundea paradigmei lor explicative), sunt acum îngrijoraţi de riscul unei escaladări militare care ar putea implica, fie şi ca urmare a unui accident, statele NATO şi ar putea duce la un război mondial. Dar, în esenţă, poziţia acestora se întemeiază pe conceptul de "sferă de influenţă".

În acest sens, Rusia ar avea dreptul de a interveni în Europa Centrală dacă "sfera sa de influenţă" este ameninţată. Deşi pare o interpretare a brejnevistei teorii a suveranităţii limitate, în virtutea căreia URSS şi pactul de la Varşovia au ocupat Cehoslovacia în august 1968, aceasta este şi poziţia pe care o exprima pe 18 martie preşedintele sud-african Cyril Ramaphosa, când acuza NATO pentru războiul din Ucraina.

Pentru neo-realişti şi epigonii lor din politica externă, invocarea dreptului internaţional - a se vedea şi verdictul Curţii Internaţionale de la Haga - nu va schimba natura "realistă" a politicii care se bazează pe forţă.

Ideea sferelor de influenţă şi a echilibrelor de putere în relaţiile internaţionale au fost elemente esenţiale în definirea statelor moderne după tratatele de pace din Westfalia (1648). Iar după al doilea război mondial, harta lumii, mai ales în Europa, a fost desenată în raport cu această moştenire. Dar, după aceasta, teoria sferelor de influenţă s-a dovedit destul de repede inoperantă. Dacă NATO, spre exemplu, a fost fondat în 1949 ca răspuns la acţiunea sovieticilor care transformaseră Europa Centrală şi de Est într-o zonă de influenţă şi forţaseră state din această regiune să formeze o alianţă militară comună, Pactul de la Varşovia, există totuşi o diferenţă majoră între cele două alianţe militare: din NATO se putea ieşi, pe câtă vreme din Pactul de la Varşovia nu! Iar criticarea Pactului de la Varşovia în lagărul comunist este imposibilă, în vreme ce oricine voia putea critica NATO în statele occidentale membre.

URSS a avut o sferă de influenţă după al doilea război mondial, dar aceasta s-a prăbuşit nu în urma expansionismului american manifestat prin NATO, ci ca urmare a aspiraţiei spre libertate a societăţilor respective. Iar NATO s-a extins spre est din acelaşi motiv: aceste state şi societăţile respective doreau să fie protejate în faţa unei noi posibile expansiuni ruse. Căci istoria ultimelor trei secole arătase că, oricare ar fi fost regimul la Moscova, a existat o tendinţă de expansiune spre Europa Centrală.

Ceea ce nu par să înţeleagă neo-realiştii este că miza acestui război nu este de natură militară sau diplomatică, ci etică. În Ucraina rezistenţa împotriva invaziei ruseşti are un resort etic, care ţine de o viziune împărtăşită asupra democraţiei şi a modului în care valorile presupuse de aceasta sunt realizate. Şi aici intervine teoria războiului drept a lui Walzer.

Publicată în 1977, ca reacţie la războiul din Vietnam, cartea lui Michael Walzer, departe de a fi o simplă clasificare a războaielor, are ambiţia de a regândi problema dificilă a războiului drept, adoptând un nou punct de vedere care să nu fie nici religios, nici politic, nici măcar legal, ci unul moral.

Care ar fi avantajul abordării războiului dintr-un punct de vedere moral? Unul esenţial: morala - spre deosebire de religie, politică sau drept - are o dimensiune universală. Doar aşa, în condiţiile în care beligeranţii se află pe poziţii ireconciliabile, poate fi găsit cadrul unei posibile negocieri. Căci morala nu se reduce la ideea - pe care o promovează pacifismul - că orice război este nedrept. Şi aici intervine discursul actual privind crimele de război pe care diplomaţii îl recuză. Însă, dacă analizăm acţiunile militare din perspectiva "actorului", a militarului implicat în acţiune, putem observa ceea ce Walzer numeşte "un fond ireductibil de umanitate", respectiv căinţa de a participa la acţiuni care produc moarte şi suferinţă.

Pentru Walzer, "războaiele drepte sunt războaie limitate", respectiv ceea ce trebuie să prevaleze în acţiunea militară propriu-zisă trebuie să fie circumscris proporţionalităţii care, nu trebuie uitat, este un criteriu clasic al dreptăţii. Spre exemplu, în viziunea lui Walzer, un război de gherilă devine legitim doar atunci când este sprijinit de o mare parte a populaţiei. În schimb, terorismul este întotdeauna imoral pentru că "teroarea este forma totalitară a războiului şi a politicii". Pe de altă parte, Walzer admite că o mare putere poate duce război în numele moralităţii şi nu al intereselor sale, însă astfel nu încercă să justifice războiul în sine, care rămâne o acţiune nedreaptă. Dar, atunci când devine inevitabil, cum este acum agresiunea din Ucraina, război ar putea fi circumscris, pentru a putea fi limitat, căci aşa cum spune Walzer în ultima propoziţie a cărţii sale, "limitarea războiului este începutul păcii". Ceea ce, spre exemplu, ar putea fi limitarea obiectivelor agresiunii ruseşti la regiunea Donbas. Asta nu ar face ca războiul rusesc din Ucraina să fie mai puţin drept, căci orice justificare morală îi lipeşte, dar măcar ar putea oferi şansa unei ieşiri din impasul militar.