Războiul imposibil şi pacea care nu există

Ţinutul lui "Nici-pace-nici-război" nu s-a născut în dimineaţa în care trupele Rusiei au ocupat Crimeea. Este o realitate pe care politica internaţională o cutreieră de multă vreme, cam de la încheierea celei de-a doua mari conflagraţii a secolului XX. Pentru puţin timp, anii 1990-1994, lumea s-a putut bucura de iluzia că înţelegerile care au pus capăt războiului rece ne-au scos definitiv din acest tărîm, periculos şi sterp. Vremea iluziilor a trecut! După acţiunile militare ale Rusiei, care au transformat Crimeea dintr-o parte a teritoriului suveran al Ucrainei, într-o parte a teritoriului suveran al Rusiei, nimeni nu ştie nici care este reacţia cea mai potrivită, nici ce mai urmează.

Reacţia internaţională faţă de Crimeea a fost clar marcată de temerea de a nu provoca "Noul mare război cu Rusia". Acesta este războiul imposibil! Nici Statele Unite, nici una dintre puterile europene care, istoric, s-au confruntat cu marea putere de la răsărit, Franţa, Germania, nu concep posibilitatea unei conflagraţii militare pe scară largă. Resursele economice, militare şi politice pentru o asemenea aventură lipsesc; dinamica evenimentelor nu poate fi controlată, iar rezultatul final, în măsura în care este previzibil, nu se arată deloc favorabil. Războiul pe scară largă nu este o opţiune. Care sunt, atunci, opţiunile?

Reacţiile politice şi diplomatice de indignare!, condamnare! şi nerecunoaştere a noii realităţi, create prin forţă! nu au nici un efect asupra decidenţilor de la Kremlin. Ca dovadă, după episodul Crimeea, Rusia presează şi mai puternic pentru împărţirea restului Ucrainei, fie prin "bună înţelegere", fie prin forţă! Kievul, nu Moscova este capitala istorică a Rusiei!, ne aduce aminte, zîmbind rece, Vladimir Putin. Sancţiunile economice sunt încă şi mai puţin productive. Chiar dacă sporesc costurile pentru acţiunile internaţionale ale Rusiei, natura dependenţelor sistemice din economia mondială şi contra-măsurile pe care Rusia le poate pune în practică, la rîndul ei, ar face ca acţiunea de bumerang a sancţiunilor impuse Rusiei să lovească, mai devreme sau mai tîrziu, cel puţin la fel de tare economiile occidentale şi aşa supuse unor uriaşe presiuni de erorile sistematice şi aberaţiile numite eufemistic "criză economică". Ce mai rămîne, atunci de făcut? Reinventarea unei noi politici de "appeasement"? Găsirea unor soluţii politice, pentru ca "pretenţiile Rusiei" să fie ţinute în limite "rezonabile", iar satisfacerea lor să nu prăbuşească "ordinea mondială" pe care o cunoaştem? Care sunt, însă, limitele acestor "cerinţe"? Ucraina împărţită şi, pe urmă? Ţările Baltice? Şi, pe urmă? Transnistria, Moldova şi România? Şi, pe urmă? Bulgaria, Grecia, Serbia? Şi, pe urmă? Lanţul nu se mai rupe niciodată, iar soarta politicilor de "appeasement" este deja cunoscută: apetitul creşte, pe măsură ce "felurile" sunt servite pe tavă lăcomiei puterii. În sfîrşit, rămîne scenariul unei serioase ameninţări cu forţa şi al unui final de partidă jucat pe muchie de cuţit (brinkmanship), de tipul Crizei Cubaneze, ori chiar al Războiului din Coreea, din vremea primei jumătăţi a secolului XX. La urma urmei, nici Rusia nu dispune de resurse nelimitate pentru a susţine un conflict militar pe termen lung, nici ea nu poate fi sigură de rezultatul final al unui angajament militar major, nici ea nu poate suporta prea multă vreme presiunile economice, militare şi politice create de un efort de război prelungit, după cum nu este deloc sigur că "mitul eroic al lui Putin" ar rezista la confruntarea cu realităţile dure ale unei situaţii de război, cu care Rusia şi societatea ei s-ar confrunta. Putin nu este Stalin, iar de data aceasta nu duşmanul a invadat teritoriul sacru al Rusiei, ci Rusia a plecat la "cules" teritorii din "vecinătatea imediată", ori "istorică"! Dintre toate scenariile "războiului imposibil" acesta pare, dacă nu cel mai probabil, cu siguranţă cel mai capabil să producă o soluţie acceptabilă atît pentru Rusia, cît şi pentru Occident, sustenabilă pe termen lung. Cum rămîne, atunci, cu Pacea?

Pacea, în lumea modernităţii occidentale, este, nu doar de ieri de astăzi, ci încă de la începuturi, sortită să rămînă sora vitregă, năpăstuită şi mutilată a fratelui mai mare, Războiul! Obsedată de capacitatea războiului de a modela şi remodela rapid "lumea", modernitatea occidentului s-a cufundat, aproape cu voluptate, în confuzia care a dizolvat orice deosebire dintre politică şi război, între pace şi război. "Pacea/politica nu este decît continuarea războiului cu alte mijloace, după cum războiul nu este altceva decît continuarea politicii cu alte mijloace", aceasta este pecetea. Cu preţul a zeci de milioane de morţi, între Machiavelli şi Klausewitz, istoria modernităţii europene a sacrificat, fără ezitare, construcţia păcii, pentru jubilaţiile politice şi avantajele economice ale "victoriei în război". Cu excepţia absolut remarcabilă a Suediei, întreaga Europă şi-a trăit istoria ultimelor două secole în consecinţa acestei alegeri, săpată adînc în fundamentele civilizaţiei pe care a zămislit-o. Moştenirea a traversat Atlanticul, odată cu mutarea centrului de greutate de pe Mediterană.

Este acesta adevăratul început al sfîrşitului istoriei? Al istoriei dominaţiei absolute a Războiului asupra Păcii? Ar fi bine şi ar fi de dorit! Din păcate, reeducarea politicii la şcoala Păcii nu pare realizabilă decît în urma unui mare cataclism, la scară de civilizaţie. Murphy dixit: "Oamenii nu aleg niciodată calea cea bună, decît după ce le-au epuizat pe toate celelalte!"