Răzvan Temeşan - confesiuni de bancher

Eliminarea Bancorex din piaţa bancară autohtonă

Reporter: Ce ne puteţi spune despre fuziunea Bancorex - BCR din anul 1999?

Răzvan Temeşan: La data fuziunii Bancorex-BCR, în septembrie 1999, ratingul Bancorex era "BB+", scăzând de la "BBB+" cât era în 1997, iar ratingul băncii absorbante - BCR - era "BB-".

Entitatea care a rezultat din această fuziune a ajuns pe locul 16 în Europa Centrală şi de Est.

În mod evident, unirea cu Bancorex, cu potenţialul şi activele pe care banca le avea şi pe care le-a adus în această fuziune, au constituit motivele pentru care agenţiile de rating internaţionale au îmbunătăţit ratingul noii BCR de la "BB-", la "BB+", cât avea Bancorex în momentul intrării în fuziune. În acelaşi timp, capacitatea de afaceri a noii bănci a crescut de aproximativ trei ori. Adică, BCR, care la vremea respectivă era a doua bancă după Bancorex în România, a devenit prima bancă, lăsându-şi mult în urmă competitorii.

Fuziunea a avut loc în momentul în care creditele neperformante de la Bancorex erau minime, pentru că, între timp, avusese loc transferul activelor neperformante de la Bancorex la AVAB.

În momentul fuziunii, practic, nivelul creditelor neperformante era neglijabil. În acelaşi timp, trebuie evidenţiat faptul că atât garanţiile la creditele pe care Bancorex le-a transferat la AVAB, cât şi valoarea activelor care au intrat în fuziune cu BCR nu au fost evaluate conform legilor în vigoare şi subevaluarea rezultantă a fost transferată în mod fraudulos către terţi, de-a lungul unei întregi perioade.

Sintetic vorbind, statul a emis titluri de stat de 580 milioane dolari pentru activele preluate de la Bancorex, iar acestea aveau garanţii nominale de 2 miliarde de dolari şi, în realitate, nereevaluate fiind, pe parcursul operaţiunilor, valoarea lor a crescut o dată cu piaţa până la aproximativ 6 miliarde de dolari.

Astfel, statul a plătit 580 milioane de dolari pentru active preluate de-a lungul timpului care au ajuns până la aproximativ 6 miliarde de dolari. Din aceste active, până astăzi, au fost valorificate la preţuri derizorii o mulţime din aceste active şi s-au încasat peste 800 milioane de dolari.

Cu alte cuvinte, bilanţul statului în operaţiunea de preluare a creditelor aşa-zis neperformante ale Bancorex a fost minim, plus 200 milioane dolari, în condiţiile în care, aşa cum s-a întâmplat cu toate activele economiei naţionale, şi aceste active subevaluate au fost vândute pe nimic.

Există un exemplu celebru în lumea comercială şi financiară în baza unui act de gajare a unui vapor pentru un credit de 200.000 dolari. AVAB l-a scos la vânzare cu 100.000 dolari în mod evident cu dedicaţie, între timp vasul nu şi-a plătit navlul şi a fost sechestrat în Bangladesh pentru datorii portuare de 50.000 dolari. Conform procedurilor, a fost vândut la licitaţie, s-a încasat suma de 400.000 dolari pe vapor, 50.000 dolari au acoperit cheltuielile portuare, 350.000 au fost returnaţi proprietarului, respectiv AVAB. Astfel a fost acoperit creditul de 200.000 dolari, iar 150.000 dolari a fost profit. Aceste operaţiuni au fost realizate în condiţiile în care valorificarea a fost efectuată în Bangladesh. Dacă s-ar fi efectuat în România, vaporul s-ar fi vândut în mod cert cu 120.000 dolari, banii nu ar fi fost plătiţi poate niciodată şi vaporul ar fi ajuns rapid la fier vechi pe o sumă modică.

Acest lucru s-a întâmplat cu o majoritate absolută a activelor Bancorex. De exemplu, clădirea nouă de pe Calea Victoriei, a fost preluată cu 200 lei de BCR de la Bancorex.

Pentru acea construcţie s-a înfiinţat o societate care a inclus în ea capitalul de 200 lei noi vărsat de Bancorex, drepturile asupra terenului ale Primăriei Capitalei, constructorul şi alte companii implicate. Între timp, s-a construit clădirea pe credit, care nu a mai fost reevaluată şi, la momentul fuziunii, BCR a preluat Bancorex cu tot cu active, implicit clădirea de pe Calea Victoriei, la 200 lei.

Vă dau un alt exemplu, clădirea veche de pe Calea Victoriei, care acum aparţine BCR şi care nu este folosită, valora, la vremea când a fost inclusă în patrimoniul Băncii Române de Comerţ Exterior devenită Bancorex, în 1954, 1000 lei noi în 1999, a fost preluată tot cu 1000 lei (10 milioane lei vechi), adică de 5 ori mai scump decât clădirea nouă a Bancorex.

De asemenea, clădirea de pe Eugen Carada vizavi de Banca Naţională care este pe colţ cu Calea Victoriei a fost preluată de BCR cu 5,4 milioane de lei vechi.

Reporter: Aceste clădiri au fost reevaluate la privatizarea BCR?

Răzvan Temeşan: Este o întrebare la care eu nu pot să răspund pentru că eu nu am participat la privatizare.

În România, toate evaluările şi procedurile de due-dilligence sunt secrete, deşi în restul ţărilor se publică în Monitorul Oficial.

Este de presupus că nu s-au făcut reevaluările la valorile reale de piaţă existente la momentul privatizării pentru că vânzarea BCR, în 2005-2006, s-a făcut într-o piaţă în creştere care, în 2008, a atins vârful din România.

Din calculele mele, valoarea activelor Bancorex, în mod real, care au intrat în fuziune, în septembrie 1999, era de circa 1 miliard de dolari. Până în 2008 când a fost vârful, valorile au crescut de aproximativ 15 ori. Să zicem că în 2006 crescuseră doar de 6 ori.

Deci, valoarea activelor preluate de la Bancorex, în 2005-2006, ar fi fost cel puţin 4 miliarde de dolari. Presupun că ar mai fi avut şi BCR ceva active şi că s-a evaluat şi fondul de afaceri pe care l-a preluat banca.

Bancorex avea, la data fuziunii, în 1999, circa 70% din afacerile internaţionale derulate de agenţii economici din România, adică aproximativ 25 miliarde de dolari/an. Acesta era volumul de afaceri cu care Bancorex a intrat în fuziune şi, în momentul în care faci o privatizare, evident că, pe lângă activele fizice, ar trebui să conteze fondul de afaceri, perspectiva.

Nu doresc să fac aprecieri, presupun că există un studiu de due-diligence şi, întrucât investiţiile în străinătate sunt verificate de autorităţile din ţările de unde se fac aceste investiţii, cred că acest due-diligence din Austria este la dispoziţia autorităţilor şi poate fi făcut public. În orice caz, în comparaţie cu zero barat cât s-a obţinut din privatizarea restului economiei naţionale, 3,75 miliarde de euro cât s-a încasat pe BCR reprezintă, totuşi, o sumă.

Dar în mod evident, foarte mulţi investitori care au o moralitate şi o atitudine faţă de afaceri ireproşabilă, când ajung în România, se transformă în altceva.

Reporter: Unii cedează.

Răzvan Temeşan: De fapt, într-un capitalism sălbatic, este normal, profiţi de împrejurări şi, în primul rând, de prostia partenerului, de încetineală, de corupţie etc.

În ţările din vest, astfel de lucruri nu se mai întâmplă, acolo puţinele exemple negative care au ajuns publice au fost pedepsite drastic, iar lumea nu mai face vreo prostie.

Investitorii trebuie să afişeze o anume moralitate fără de care nu pot rezista în afaceri pentru că, în momentul în care desfăşori afaceri imorale, lucrurile sunt făcute publice, băncile au acces la informaţii şi nu-şi mai doresc să fie parteneri ai unor jefuitori care profită de împrejurări.

Una din definiţiile spălării de bani care se aplică cu stricteţe în Occident este că orice tranzacţie care depăşeşte cu 10% în plus sau în minus preţul pieţei devine automat cercetată de organele de investigare a operaţiunilor de spălare de bani.

Acest lucru spune ceva despre modul în care mai poţi să profiţi de împrejurări şi de slăbiciunea partenerilor în Vest.

Reporter: Aţi declarat că aţi acordat credite potrivit legii bancare, dar aţi fost reţinut pentru câteva luni. Apoi aţi câştigat toate procesele împotriva statului român, dar nu v-a reabilitat nimeni.

Răzvan Temeşan: Am câştigat toate procesele în România şi împotriva statului român, dar, în momentul în care eşti corect în această ţară, eşti izolat şi eliminat.

Mediul nu permite adevărul pentru că adevărul şi realitatea, puse pe masă, nu ar permite tuturor celor care s-au îmbogăţit sau care aspiră să se îmbogăţească prin tot felul de manipulări politice să acţioneze. Există şi interese directe ale unor persoane, dar, dincolo de asta, există interesul general al clasei politice să menţină o situaţie de ceaţă care să le permită să facă tranzacţii de acest tip, adică averi mari cu lefuri mici.

Dacă la vremea respectivă, când s-a produs puciul de bancă prin care am fost destituit, nu aş fi abordat poziţia să apăr interesele băncii şi interesele generale ale economiei, atunci probabil că aş fi fost lăsat în pace şi aş fi fost şi acum în sistemul bancar.

Dar nu am tăcut, ci am ieşit în presă şi am încercat să lămuresc lumea în legătură cu ce se întâmplă, inclusiv despre cum va fi distrusă Bancorex.

Scenariul cu care a fost distrusă Bancorex nu era vreo noutate, mai ales pentru mine, s-a petrecut identic cu distrugerea tuturor activelor valoroase ale economiei naţionale.

Probabil că banca ar fi fost lăsată în pace dacă nu ar fi progresat în mod extraordinar cât timp am condus-o, ajungând de la o instituţie care trebuia să pună banii înainte faţă de băncile partenere în momentul în care derulau o afacere, la luat credite pe telefon cu hârtiile făcute după o săptămână, plus active extrem de valoroase.

Activele care nu prezentau valoare au fost ignorate, au fost trecute la fier vechi şi cu asta basta.

Cele care aveau o valoare intrinsecă, care trebuia ascunsă faţă de opinia publică şi faţă de decidenţi, au constituit obiectul atenţiei unor cercuri care au beneficiat de expertiza unor alte cercuri internaţionale care se ocupă de acest gen de afaceri.

Nu întâmplătoare este varietatea extraordinară a firmelor italiene, în special din sudul Italiei, care au acţionat în România în domeniul privatizării şi al achiziţiilor de terenuri. Eu nu spun că operaţiunile acestea au fost de corupţie şi ilegale, ci au avut un profit nemeritat din împrejurări excepţionale şi anume ignoranţa generală, dezinteresul marii majorităţi a decidenţilor şi interesul specific şi corupt al unei minorităţi care şi-a făcut de cap fără nici un fel de control şi fără nici un fel de răspundere.

Mai există câte o răspundere pe ici pe colo, dar foarte puţin, comparativ cu amploarea dispariţiei întregii economii naţionale.

Episoadele în care cei care au acţionat în stil mafiot au plătit sunt absolut neglijabile cantitativ şi statul nu are capacitatea să recupereze din prejudicii.

Referitor la neevaluarea activelor care au intrat în fuziune şi care s-au privatizat prin transferul la AVAB, dacă banca ar fi rămas în viaţă, ea nu îşi permitea să vândă activele în garanţii la preţuri mai mici decât cele reale pentru că intra în faliment în mod direct. Atunci, s-a ales varianta să fie transferate la stat şi vândute de stat la fel ca restul activelor din economie fără nici un fel de control.

Reporter: A avut Banca Mondială vreun rol în situaţia Bancorex de pe piaţă de la acea vreme?

Răzvan Temeşan: Bineînţeles că a avut un rol.

Ceea ce s-a întâmplat după schimbarea mea din funcţie a fost faptul că a fost înlocuită radical filosofia băncii, iar noul management a făcut erori absolut ridicole în ceea ce priveşte participarea în economia naţională.

Banca Mondială şi-a dat seama că, dacă banca nu mai este activă la finanţarea economiei naţionale şi la menţinerea ei în viaţă, distrugerea macrostabilităţii în ciclul următor se va întoarce împotriva creditorului, adică a Bancorex.

Imediat după ce am fost schimbat din funcţie, a încetat finanţarea sistemului energetic al României, Bancorex nu a mai deschis nici un fel de acreditiv de petrol, iar alte bănci au făcut acest lucru având garanţia statului.

În momentul în care rafinăriile au început să nu mai aibă suficientă energie de pompat în economia naţională, iar preţul de la intrare s-a dereglementat, fără să se întâmple acelaşi lucru şi cu preţul de la ieşire, consumatorii de energie au fost siliţi să îşi vândă produsele la preţuri controlate şi menţinute la un nivel jos.

Liberalizarea bruscă a preţului de la intrare a afectat capacitatea de derulare a operaţiunilor şi de finanţare, mai ales pentru că Bancorex nu le-a mai oferit această finanţare pe criterii strict bancare, celelalte bănci nu aveau cum să le finanţeze. Se vedea în mod evident că se lucrează în pierdere. Nu poţi să obţii o finanţare de la o bancă dacă lucrezi în pierdere.

Bancorex le-a finanţat pentru că a moştenit economia naţională şi retehnologizările. Până în 1989, economia era în marea ei majoritate foarte rentabilă, nu era un morman de fiare, ci o economie rentabilă, care făcea exporturi cu valoare adăugată importantă.

Exista capacitatea de a liberaliza treptat piaţa internă, încât să o transforme într-o piaţă viabilă. Bancorex şi-ar fi găsit treptat locul într-o atitudine mai rezervată faţă de interesele generale ale economiei şi, mai specific, orientată către interesele proprii, dar într-o perioadă mai îndelungată de timp, nu imediat.

Pe termen scurt, interesele băncii erau identice cu interesele economiei naţionale, s-a prăbuşit economia naţională - cum s-a şi întâmplat - evident că nu mai avea cine să dea înapoi banii băncii.

Până în 1997, când am fost schimbat abuziv din funcţie, creditele acordate de Bancorex au fost acordate potrivit procedurilor legale, aveam comitete de credite care analizau dosarele şi decideau.

Creditele care depăşeau anumite valori erau aprobate de comitetul de direcţie şi consiliul de administraţie din bancă.

În proporţie de peste 90%, creditele acordate de Bancorex au fost către sectorul de stat. La data fuziunii cu BCR, procentul scăzuse la 70%, iar 30% erau destinate sectorului privat, diferenţa constând în privatizările făcute cu credite cu tot.

Un exemplu este combinatul Azochim de la Săvineşti. De multe ori, se pune în cârca lui Ioan Niculae că nu a dat banii înapoi către Bancorex, dar, de fapt, el nu a luat niciun credit. În realitate, Ioan Niculae a cumpărat o companie care avea un credit contractat de 4-5 ani şi care era în derulare. Astfel, firma a rămas cu un credit nerambursat, iar Ioan Niculae este acuzat că s-a îmbogăţit pe banii statului. În realitate, combinatul s-a privatizat la 3-4 ani după ce creditul de retehnologizare fusese contractat şi pus în practică.

Câtă vreme a fost condusă de mine, Bancorex a avut interese egale cu ale economiei naţionale, materializate într-o politică de sprijinire a economiei naţionale în propriul interes, pentru că, în acea perioadă, activele Bancorex au crescut de la minus 25 milioane de dolari la peste 600 milioane dolari în mod direct, bani cash.

Reporter: Când avea Bancorex minus 25 milioane de dolari?

Răzvan Temeşan: Când am preluat eu banca, în 1994. Şi aici nu spun că au fost făcute erori de management, dar Bancorex a preluat toate creditele externe ale României. În anul 1990, după Revoluţie, aproape toate aceste credite au devenit brusc neperformante (de exemplu, creditele acordate IRAK, Siria), pentru că nimeni nu a vrut să mai plătească. S-au întrerupt toate contractele economice şi aceste entităţi, în mod evident, nu mai aveau de ce să-şi ramburseze creditele.

Fiind în cârca Bancorex, bineînţeles că a durat o perioadă până când am reuşit să asanăm toate aceste credite neperformante care veneau din trecut.

Când am preluat banca în 1994, creditele neperformante erau 27% şi, în trei ani de zile, au ajuns la 6%. Ulterior, au reînceput să crească din cauza blocajelor din economie.

Cred că orice analist obiectiv trebuie să spună că guvernul Văcăroiu (1992-1996) a fost, de departe, cel lucid şi cel mai performant în activităţile de liberalizare a economiei, de introducere a principiilor economiei private şi economiei de piaţă şi, mai ales în protecţia intereselor generale ale populaţiei în gestiunea economică, în general.

Ulterior acestei guvernări, lucrurile au fost făcute prea rapid, fără cunoştinţe, fără experienţă şi cu o lăcomie absolut uluitoare a tuturor celor care erau implicaţi. Ceea ce, inevitabil, a dus la rezultate catastrofale.

Asta s-a întâmplat după 1996, biunivoc, şi din cauza faptului că Bancorex a schimbat politica şi nu a mai finanţat economia naţională, şi din pricina politicii tăierii cozii, care a liberalizat capitalismul sălbatic şi a permis deşănţarea în subevaluarea activelor privatizate şi în tranzacţii cu statul la preţuri exagerate. Să ne aducem aminte cum se vindeau cravate la 150 dolari bucata sau ace de cravată la 200 de dolari.

Toate aceste lucruri s-au întâmplat şi în marfa în care nu apărea aşa de evident hoţia. De exemplu, şinele de cale ferată nu mai costau 120 de dolari, cât erau pe piaţa internaţională, ci plăteai 180 de dolari.

Diferenţa nu era exagerată dar, la volume mari, vă daţi seama ce s-a întâmplat cu toată economia.

În consecinţă, liberalizarea controlată şi rapidă, aşa cum a avut loc în toate celelalte ţări, a condus la rezultatele că România a ajuns la bătaie cu Albania şi, multă vreme, la egalitate cu Bulgaria. La ora actuală însă, Bulgaria stă mai bine decât România.

Reporter: De ce aţi fost demis?

Răzvan Temeşan: Pentru că exista la vremea respectivă tentaţia clasei politice să accepte argumentele şi interesele unei anumite clase politico-administrative care s-a infiltrat în anticamerele conducerii politice şi care a impus o măsură de neconceput pentru Bancorex, care nu putea să fie de acord să accepte vânzarea activelor cu care se garantau creditele 90% economie de stat.

Ce s-ar fi întâmplat dacă Bancorex rămânea în viaţă, cu mine la conducere? Sistemul, rafinăriile de la Galaţi, Călăraşi, toate marile unităţi din chimie, în loc să fie vândute la preţuri derizorii, ar fi devenit proprietatea Bancorex care ar fi încheiat contract cu Lukoil doar ca să gestioneze Rafo Oneşti, făcea contract cu Kazmunaigaz ca să gestioneze Petromidia, cu OMV pentru Petrom etc.

Reporter: Bancorex a fost în topul băncilor din Europa de Est.

Răzvan Temeşan: În România, Bancorex era mai mare de două ori decât toate celelalte bănci din sistem, împreună cu Banca Naţională a României cu tot.

În martie 1997, când am fost schimbat din funcţie, rezervele valutare ale României erau 1,05 miliarde de dolari, din care 780 milioane erau la Bancorex şi diferenţa de 270 milioane era la toate celelalte bănci - 40 la număr - împreună cu Banca Naţională.

Aşa se prezenta raportul de forţe la acea vreme.

Eliminarea "Bancorex" a deschis foarte larg barierele pentru privatizarea fără echivalent a întregii economii.

Dacă vă uitaţi la tranzacţiile realizate la acea vreme, veţi vedea că, până în 2000, s-a privatizat aproximativ 70% din economia naţională, pe preţuri absolut de nimic.

Reporter: Credeţi că se va redeschide dosarul la un moment dat? Trebuie să vă reabilitaţi, având în vedere că aţi câştigat toate procesele cu statul român.

Răzvan Temeşan: Cred că, până la urmă, voi da statul în judecată la Strasbourg, pentru că aici, în România, este foarte greu de trecut de influenţele care se manifestă asupra justiţiei.

Există cadru, dar aproape întâmplător. În rest, se trag sforile şi se exercită influenţe de către cei care au interese, în primul rând, materiale şi de menţinere a ceţei.

Unul din principalele interese ale clasei infracţionale care dirijează şi conduce România direct sau indirect este menţinerea unei situaţii de ceaţă în care pot să facă operaţiuni, cum ar fi, de exemplu, să cumpere cravate de 100 de ori mai scumpe decât realitatea. După 20 de cicluri procesuale, astfel de lucruri ajung să fie valabile.

Procesul cu BCR

Reporter: Dacă BCR nu vă plăteşte banii ce faceţi? Ei zic că sentinţa nu este definitivă.

Răzvan Temeşan: Potrivit Codului Civil şi Codului Muncii, art. 254, toate acţiunile în fond sunt definitive şi executorii, pentru că acum nu mai sunt trei grade legislative, sunt numai două. Cele care au doar două grade de jurisdicţie - fondul şi apelul - sunt executorii din fond.

Reporter: Veţi angaja un executor?

Răzvan Temeşan: Există şi instituţia suspendării la executare, hotărârile sunt executorii, dar pot fi suspendate provizoriu.

Reporter: Cât timp?

Răzvan Temeşan: Până se judecă recursul.

Reporter: BCR a făcut deja recurs.

Răzvan Temeşan: Da, a făcut recurs şi se judecă recursul.

Dacă aş fi încasat banii de la BCR, îi investeam în ceva, făceam activitate economică. Acum, BCR este obligat să facă provizioane, pentru că a pierdut procesul şi ţine banii blocaţi.

Ce sens are să declari o hotărâre executorie când ai o prevedere că poţi să suspenzi executarea ei?

Reporter: Poate iar să dureze încă un an, nu?

Răzvan Temeşan: Un an, un an jumate, cât o dura. Este mai bine aşa decât o propagandă în ziare că m-am îmbogăţit.

Relaţia cu SIE

Reporter: Aţi declarat că aţi fost agent acoperit şi că v-aţi deconspirat.

Răzvan Temeşan: Nu, m-a deconspirat ziarul "România Liberă" din 2002 prin publicarea fişei de recrutare, care însă nu era semnată.

Eu am replicat atunci ca un ofiţer acoperit, că nu pot să răspund, pentru că asta ar însemna să încalc secretul de stat.

După vreo trei ani, a apărut domnul Ioan Talpeş la televizor şi a confirmat că sunt adevărate informaţiile publicate de România Liberă şi că el însuşi a semnat ordinul de recrutare.

Atunci, având în vedere că Ioan Talpeş era fostul şef al Serviciului de Informaţii Externe (SIE), nu mai puteam să spun că nu sunt ofiţer pentru că deveneam ridicol.

Cineva a vrut să mă compromită nu în România, ci în străinătate, pentru că eu aveam, şi încă mai am, o reputaţie cum nu mai are nimeni din România.

Reporter: Aţi declarat recent că aţi recuperat o parte din banii lui Ceauşescu.

Răzvan Temeşan: Nu este vorba despre banii lui Ceauşescu. Şi aceasta este dovada influenţei pe care cercurile infracţionale o au asupra opiniei publice şi asupra formării opiniilor în România.

Istoria se prezintă altfel.

Înainte de 89, Nicolae Ceauşescu era şeful statului şi a impus o lege în baza căreia nu se mai puteau cheltui bani din conturile statului decât cu aprobarea lui personală, prin decret al consiliului de stat al preşedintelui.

Când Ministerul Comerţului Exterior sau Banca Naţională aveau nevoie de cheltuieli, iar în planul lor nu mai era nimic, pentru că exista o rigoare absolută, trebuiau să se ducă cu note speciale la tovarăşul Nicolae Ceauşescu să le dea o semnătură ca să poată încasa nişte bani. Şi, atunci când discutau colocvial între ei, subalternii lui Ceauşescu spuneau: "Hai să facem o notă să ne dea tovarăşul de la el"!

Şi de aici a existat legenda că Ceauşescu avea banii lui. Erau de fapt banii statului.

Ceea ce am spus eu, de fapt, a fost că am recuperat bani din operaţiunile comerciale, de management comercial şi financiar pe care Securitatea le făcea prin operaţiuni speciale.

Este la mintea cocoşului că orice serviciu de informaţii din lume se foloseşte de firme fantomă şi spală bani ca să îşi desfăşoare activitatea. Un serviciu secret nu poate să-şi plătească spionii prin ordin. De obicei, folosesc firmele cu pui congelaţi.

Această spălare de bani este tolerată de autorităţi pentru că, altfel, ar însemna să îşi dea în vileag operaţiunile, reţelele.

Cu alte cuvinte, nimeni nu are voie să spele bani pentru că s-ar duce la puşcărie, cu excepţia statului care are voie să spele bani ca să-şi ascundă operaţiunile secrete.

Absolut toată lumea face treaba asta.

Regimul actual o face amplificat de zeci de ori faţă de regimul lui Ceauşescu.

Atunci erau câteva unităţi ale Securităţii şi unităţi economice infiltrate, acum sunt entităţi directe, adică firme care aparent desfăşoară o activitate economică, dar, de fapt, nu au nici un fel de activitate. Aceasta este o slăbiciune a serviciilor, pentru că, dacă nu ai activitate, până la urmă, autorităţile sesizează că încasezi bani şi nu exporţi sau nu vinzi nimic.

Pe vremea comunismului, se infiltrau în unităţi care desfăşurau activităţi economice şi o mică parte din operaţiuni erau fictive, spălare de bani sau încasări de comisioane pe tranzacţii inexistente. Adică o întreprindere de comerţ exterior se ducea şi negocia cu un partener, un ofiţer de Securitate asista la negocieri şi, ulterior, când încasa banii, îi dădea şi lui o parte.

După 1989, cei care desfăşurau asemenea operaţiuni în interesul statului, nu au mai băgat bani în conturile pe care Ceauşescu avea semnătură, ci în buzunarele proprii.

E adevărat că am recuperat o parte din banii aceştia.

Dosarul "Albumul"

Reporter: Se spune că aveţi o relaţie bună cu Ion Iliescu.

Răzvan Temeşan: Presa a considerat că eu i-am dat bani lui Ion Iliescu pentru campania electorală, ceea ce nu e adevărat.

Eu, de fapt, i-am dat bani lui Adrian Costea să realizeze albumul «Eterna şi fascinanta Românie», care este şi la ora actuală cea mai valoroasă lucrare de valorificare a realităţilor româneşti.

Faimosul dosar "Albumul" (n.r. în 1995, guvernul României a încheiat un contract cu firma franceză Groupe Saintonge Editions pentru editarea albumului «Eterna şi fascinanta Românie». Imediat după încheierea unui contract de sponsorizare cu Bancorex, firma franceză a primit în contul unei bănci străine, în avans, suma de 1,5 milioane de dolari, iar ulterior suma a ajuns la aproape 6 milioane de dolari). Dosarul a fost judecat la reclamaţia ziarului Ziua în 1997, iar mie mi s-a dat neînceperea urmăririi penale.

În 2000, când am fost scos de sub urmărire penală în toate celelalte dosare, procurorii au reluat dosarul "Albumul" şi au dat începerea urmăririi penale.

Când au vrut să mă aresteze, m-am prezentat cu hârtiile şi le-am spus că nu pot să aibă aceeaşi speţă, cu rezoluţii diferite: o dată începerea urmăririi penale, o alta cu neînceperea urmăririi penale.

Procurorul a fost foarte mirat, s-a dus la şeful lui şi a venit cu anularea ambelor rezoluţii, pentru că nu putea să o anuleze doar pe una, întrucât nu avea niciun argument, şi a dispus şi începerea urmăririi penale pentru înşelăciune.

Dar nu a scris niciodată în ce a constat înşelăciunea.

După două săptămâni, procurorul a anulat înşelăciunea, pentru că nu a avut niciun argument. Nici nu a pretins că ar consta în ceva înşelăciunea, ci a scris pur şi simplu art. 215 înşelăciune, ca să nu mă scape din urmărirea penală.

După două săptămâni, a anulat înşelăciunea şi m-a acuzat de abuz, pentru că, între timp, se anulase speţa, cea cu neînceperea urmăririi penale.

Două săptămâni a durat şi această procedură, dar nu s-a materializat în niciun fel. Pe lângă faptul că nu aş fi respectat hotărârea AGA Bancorex care aproba sponsorizarea Guvernului, prin participarea Ministerului de Externe cu cota de sponsorizări pe care o avea el din buget, m-au acuzat că am semnat contract de sponsorizare.

E adevărat că am semnat împreună cu Mihai Ungheanu, care era secretar adjunct al Secretariatului Guvernului, dar în condiţiile aprobării de către AGA a operaţiunii.

La momentul semnării, direcţia de specialitate trebuia să verifice aducerea la îndeplinire a tuturor obligaţiilor, nu era datoria mea să verific dacă mai participă sau nu Ministerul de Externe. Aceasta este o vinovăţie inventată, aşa cum s-a şi dovedit până la urmă.

Mai mult decât atât, procurorul a spus, în mandatul de arestare, când a reînceput dosarul pe abuz în serviciu, că eu aş fi perfectat şi derulat contractul de editare încheiat între secretariatul general al Guvernului şi firma Groupe Saintonge Editions din Franţa, reprezentată de domnul Adrian Costea.

Chiar şi într-o ţară "bolnavă" la creier, în măsura în care unii oficiali ai guvernului sunt acuzaţi de abuz în serviciu, eu aş putea fi acuzat, cel mult, de complicitate sau instigare.

În momentul în care nu sunt acuzaţi de nimic, iar eu sunt acuzat că aş fi perfectat şi derulat contractul de editare, atunci trăim într-o ţară de nebuni, pentru că eu nu semnam pentru Guvern.

Contractul a fost semnat de altcineva. Cum să perfectez eu fără ca oficialul guvernamental să fie vinovat? Dacă eu aş fi negociat contractul cu Costea şi angajatul guvernului l-a semnat, acela este vinovat cel puţin de neglijenţă în serviciu.

Reporter: În dosarul "Albumul" apare şi numele lui Viorel Hrebenciuc.

Răzvan Temeşan: Apare în acest dosar la procurori, pentru că nu puteau să-l instrumenteze doar pe mine, pe care aveau indicaţie politică să mă termine.

Trebuiau să găsească şi ceva la contractul de editare.

De fapt, contractul de editare nu s-a realizat, nu contractul de sponsorizare.

Contractul de sponsorizare s-a realizat la fix, fără nici un fel de probleme.

Costea, în loc să facă 90.000 de exemplare cât scria în contract, a făcut doar 45.000 de exemplare. Din acestea, 11.000 au ajuns la elita conducătoare a întregii omeniri, de la împăratul Japoniei până la secretarul parlamentului brazilian, argentinian.

Decidenţii politici, când aud de România, se uită în acest album şi văd altă Românie decât apare la ştiri. La cum a fost el batjocorit în România şi la ce s-a ajuns îţi dai seama ce resorturi are poporul acesta să iasă din neghina în care se zbate.

Nu ştiu ce defecte are Adrian Costea, dar a realizat ceva absolut uluitor în favoarea României. Să îţi baţi joc de lucrul acesta şi să îl aduci la derizoriul la care l-ai adus, este un defect inexplicabil şi care produce în continuare efecte nefaste asupra României.

A fost, de fapt, doar o afacere comercială.

Reporter: Pe cine aţi deranjat atât de tare?

Răzvan Temeşan: De ce crezi tu că fostul şef al serviciilor secrete a simţit nevoia să iasă la televizor ca să confirme că fişa de recrutare a semnat-o chiar el?

Cred că ţi-am răspuns la întrebare.

Faptul că cineva a publicat fişa mea de recrutare şi s-a vrut confirmarea, aceasta dovedeşte un lucru foarte rău pentru serviciul de informaţii externe. Cum să te comporţi în acest fel cu o persoană care le-a adus zeci de milioane de dolari şi care şi-a făcut datoria cu mâna pe inimă faţă de Dumnezeu şi faţă de ţară? Vorbesc acum de activitatea de ofiţer acoperit, când am realizat analize generale despre situaţia economică a României în contextul internaţional şi când le-am recuperat banii. Eu altă activitate nu am desfăşurat, nu am dat informări despre persoane şi alte genuri de operaţiuni.

Oricine are suficientă luciditate să îşi dea seama că serviciul de informaţii externe trebuia să verifice partenerii de privatizare care au transformat multe companii româneşti valoroase în fier vechi. Majoritatea acestor firme sunt din sudul Italiei şi cred că era necesar să fie descoperite intenţiile lor când au venit în România.

Cum şi-au făcut datoria aceste servicii se poate vedea în urma rezultatelor care au fost obţinute. Eu, dacă mi-am făcut datoria, contrastam violent cu mediul.

Reporter: De conturile Crescent din Cipru ştiţi ceva?

Răzvan Temeşan: Am verificat personal plata tuturor facturilor emise de către ICE Dunărea şi alte ICE-uri în sarcina Crescent şi am constatat că absolut toate au fost achitate. În ceea ce priveşte conturile Crescent din Cipru nu am niciun fel de informaţii, acestea fiind protejate de secretul operaţiunilor bancare şi de regimul juridic din Cipru.

Canadienii care au fost angajaţi de Guvern să verifice au intrat în arhivele Bancorex prin mine personal, eu m-am dus cu toate hârtiile. Au văzut că rezultatul e zero, că toate conturile lui Ceauşescu erau, de fapt, conturile statului şi toate plăţile se făceau aşa cum era reglementat.

Reporter: Aţi fost ameninţat vreodată cu moartea?

Răzvan Temeşan: Da, de mai multe ori. În 1997-98-99.

Reporter: De către cine?

Răzvan Temeşan: N-am conştiinţa să mai deschid subiectul acesta.

Reporter: Din ce ştiţi, în managementul bancar acum, mai sunt ofiţeri acoperiţi?

Răzvan Temeşan: Nu există aşa ceva.

Reporter: Deci spuneţi că, în sistemul bancar, nu există...

Răzvan Temeşan: Nu e voie. Depinde cu ce literă începe numele.

Dacă începe cu litere care nu sunt specifice alfabetului românesc, atunci este posibil să fie agenţi ai serviciilor din ţările de origine. Iar dacă începe cu litere din alfabetul românesc, bineînţeles că nu există alternativă.

Tu dacă ai fi şef la un serviciu de informaţii, cum ai proceda?

Reporter: Dacă aş fi deşteaptă, evident că nu aş spune.

Răzvan Temeşan: Pentru serviciile de informaţii, sunt două categorii importante: conducătorii instituţiei sau apropiaţi ai conducătorilor instituţiei (inclusiv amant, amantă) şi şoferii, în general.

În ambasadele României în străinătate şoferii erau şefii de reţele.

Piaţa bancară în perioada de tranziţie

Reporter: Cum apreciaţi politica BNR în această perioadă de tranziţie?

Răzvan Temeşan: Banca Naţională nu are, în realitate, poziţia pe care foarte multă lume şi-o imaginează. BNR trebuie să verifice încadrarea în anumiţi parametrii şi reglementări care trebuie aplicate de bănci. BNR nu are niciun mijloc de intervenţie directă asupra deciziilor acţionarilor şi asupra activităţii propriu zise a băncilor. Banca Centrală nu poate decât prin deciziile de macroeconomie pe care le ia şi le are la dispoziţie, potrivit legii, să inducă un anumit comportament băncilor.

În momentul în care legislaţia, în general, şi atitudinea generală permit anumite genuri de operaţiuni şi anumite excese, BNR nu poate interveni, în mod direct.

Spre exemplu, BNR nu poate să se interfereze în normele de acordare a creditelor, pentru că fiecare bancă răspunde în mod direct de patrimoniu. Dacă BNR ar veni şi ar spune unei bănci cum să acorde credite, în momentul în care acestea ar deveni neperformante, banca respectivă, care a aplicat regulile BNR, ar trage-o la răspundere şi i-ar cere banii.

Reporter: Au apărut informaţii în presă potrivit cărora BNR obligă băncile comerciale să vândă în această toamnă credite neperformante de 1 miliard de euro.

Răzvan Temeşan: Nu Banca Centrală le pune să vândă, ci este în interesul băncilor comerciale să facă acest lucru.

BNR nu poate interveni decât într-un singur fel. Spune aşa: "Ai credite neperformante de 29%, atunci faci şi provizioane de 29%. Nu îţi ajunge profitul, raportezi pierdere, nu îţi ajunge lichiditatea, atunci du-te la «mama ta» ca să vină cu bani din străinatate".

Banca comercială face provizioane de, exact, câte credite neperformante are. Asta poate să impună BNR.

Provizioane pe 29% din bilanţ înseamnă, de fapt, 60% din bilanţ neremunerat, pentru că, la creditul neperformant, nu mai primeşte dobânzi, iar la provizioane nu sunt dobânzi.

În consecinţă, banca are 60% din bilanţ fără venituri. Trebuie să ne gândim ce venituri trebuie să adauge celor 40% credite performante, ca să acopere activitatea băncii 100%, plus refinanţarea. Pentru că, atunci când a acordat creditul care, ulterior, a devenit neperformant, banca a utilizat banii deponentului căruia trebuie să-i achite şi o dobândă.

Deci, banca, din 40% activităţi performante, trebuie să acopere şi veniturile pentru 60%, pentru că banii pentru provizioane tot de la deponenţi i-a luat, iar pe acestea nu primeşte nimic. Iar ţie deponent trebuie să-ţi dea dobânda. Din acest motiv, există diferenţa mare de dobândă între depozite şi credite.

În acest moment, debitorii potenţiali care derulează afaceri economice nu se mai duc să ia credite. Pentru că, la ora actuală, cu inflaţia zero, să iei un credit cu dobândă de 11-12% trebuie să fii, într-adevăr, "truli" la creier.

Creditarea nu poate fi repornită la aceste dobânzi pentru că, în mod normal, agenţii economici, în afară de cei care nu mai au de gând să mai dea banii înapoi şi îşi creează tot felul de şmecherii cu care reuşesc să obţină credite, nu îşi închipuie că, în momentul în care creşterea preţurilor, în medie, este limitată la inflaţia de sub 2%, mai pot obţine profituri, din care numai creditarea îl costă 10%. În plus, ei mai au şi alte costuri sau obligaţii de plată.

Şi atunci cum să îşi finanţeze operaţiunile în viitor?

Investiţia de capital la noi în economie, în general, este puternic subcapitalizată, iar desfăşurarea activităţii viitoare şi dezvoltarea activităţii se fac pe resurse atrase pe care firmele le plătesc. Chiar dacă nu are credit decât pe 50% din operaţiuni, agentul economic are alt gen de împrumuturi - private, din străinătate, credit comercial, de la parteneri - la care tot plăteşte dobânzi.

De unde să aibă aceşti bani în condiţiile în care creşterea accelerată a preţurilor i-a fost blocată prin reducerea inflaţiei, la aceste niveluri.

În mod evident, va renunţa la credit.

Şi, în momentul în care nu se reia creditarea, împrumuturile care sunt în funcţiune sunt presărate cu tot felul de şmecherii - comisioane ascunse, dobânzi variabile care cresc de la săptămână la săptămână, clauze scrise cu litere pe care nu le poţi vedea nici cu lupa şi care când ajungi să le citeşti constaţi că mai trebuie să plăteşti 12%.

Băncile din ţara noastră au comportamente nespecifice pentru acest sector.

În Occident, sectorul bancar este de o moralitate ireproşabilă. La noi, orice bancă are mii şi mii de procese.

În străinătate, marile bănci au unul, două, trei procese, pentru că în orice fel de litigiu se ajunge la o înţelegere amiabilă. Orice prezenţă pe listele de procese dintr-un tribunal este devastatoare pentru imaginea unei bănci.

În România, acest lucru este privit invers.

Băncile se ambiţionează să execute debitorii, în pofida evidenţei că nu vor avea ce face cu activele respective.

Una dintre filosofiile pe care eu am aplicat-o este că, în măsura în care un debitor nu este de rea-credinţă, o bancă trebuie să fie parteneră şi să îl ajute pe client, în permanenţă, şi în ceea ce priveşte conjunctura pieţei şi managementul direct. Foarte mulţi oameni, într-o economie emergentă, nu se pricep atât de bine să îşi desfăşoare afacerile şi comit diverse erori.

Banca exagerează cu execuţia, cu suferinţe enorme pentru foarte multe persoane.

Execută persoane fizice care şi-au luat locuinţe, îi aruncă în stradă şi ce face cu locuinţele? După cum vedeţi, există reclame cu cartiere întregi, nelocuite, goale.

Băncile din Vest au trecut prin acest proces după boom-ul din anii 50 -60, când băncile au finanţat reconstrucţia marilor oraşe şi au aplicat aceeaşi politică. Dar nu au avut ce face cu locuinţele executate, aducând cheltuieli suplimentare pentru că primăriile îi amendau dacă nu spălau geamurile sau nu ecologizau zona.

În final, băncile le-au dat pe gratis către diverse firme de valorificare a activelor, iar firmele respective au scăzut foarte mult preţurile şi le-au reînchiriat celor care, la un moment dat, nu au putut să îşi îndeplinească obligaţiile. Adică proprietarii şi chiriaşii de la aceea vreme.

Aceasta este o filosofie pe care băncile din Vest o cunosc foarte bine şi este o mare mirare că nu au aplicat-o şi nu o aplică în România, pentru că ele au deja această experienţă.

Dacă nu o fac, înseamnă că managementul care vine din Vest este poluat de concepţiile şi atitudinile promovate de administratorii români.

Reporter: Vom avea un nou model bancar?

Răzvan Temeşan: Astea sunt numai vorbe goale. De la Luca Paciolo, de la 1680 încoace nu se mai întâmplă multe lucruri în sistemul bancar.

La noi, a fost o mare tevatură şi cu instrumentele de plată care ar fi putut, dacă ar fi fost corect aplicate, să deblocheze economia pe vremea când era blocată în proporţii însemnate.

Bancorex a aplicat metoda de lichefiere şi de urgentare a decontărilor prin acceptarea, avalizarea şi operarea de bilete la ordin, cec-uri, forfaiting (n.r. operaţiune prin care se vând-cumpără creanţe materializate în titluri de credit) şi în cadrul căreia cumpărătorul (forfetor) renunţă la acţiunea în regres asupra creditorului anterior).

În momentul în care am fost schimbat din funcţie şi întreg sistemul de decontări a fost blocat pe diverse principii, economia naţională s-a blocat şi s-a produs un fenomen unic în lume: economia românească a scăzut în trei ani, după intrarea României în război, cu 15,2%, în timp ce, în 1997, într-un singur an, s-a prăbuşit cu 16,7%.

Efectele politicilor aplicate şi, în primul rând, a lipsei de implicare a Bancorex în finanţarea economiei naţionale au fost mai catastrofale decât intrarea României în al doilea război mondial.

Reporter: Sistemul bancar e plin acum de bănci străine. Înţelegem că Banca Naţională ar vrea bănci româneşti.

Răzvan Temeşan: Banca Naţională a fost de aceeaşi părere cu mine, - Bancorex ar fi trebuit lăsată în pace.

Cu mine la conducere, Bancorex trebuia privatizată în masă, aşa cum sunt băncile din Vest.

De exemplu, nu există investitori strategici la Erste Bank, investitor este statul într-o anumită proporţie şi restul - milioanele de austrieci care au cumpărat acţiuni. Bancorex avea acţiuni la Deustche Bank.

În acest fel, interesele acţionarilor sunt, de fapt, interesele generale ale economiei şi ale ţării respective. Interesele a 5 milioane de austrieci care sunt acţionari la Erste Bank sunt interesele Austriei.

Erste Bank, dacă se desparte de interesele economiei austriece, îşi dă singur în picioare, pentru că lipsa de performanţă a economiei austriece se va transforma rapid într-o lipsă de performanţă a băncii şi, în acelaşi timp, conducerea băncii va fi acuzată că nu respectă interesele celor 6 milioane de acţionari.

Aşa ar fi trebuit privatizată şi BCR după fuziunea cu Bancorex. La data fuziunii, în 1997, 70% din afacerile internaţionale ale României erau derulate şi finanţate prin intermediul Bancorex. Atât de puternică a fost influenţa politică la vremea respectivă încât pot să spun că criza de lichiditate în care a fost aruncată Bancorex începând imediat cu schimbarea mea din funcţie a fost absolut intenţionată, destinată să producă o incertitudine care să permită subevaluarea activelor, vânzarea lor pe nimic, inclusiv a garanţiilor a creditelor acordate de bancă.