Reindustrializare sau reînnoirea bazei industriale? (II)

(urmare din numărul trecut)

• 3. O nouă politică industrială pentru România

Odată cu aderarea la UE, România are un singur obiectiv strategic, căruia trebuie să i se subordoneze toate celelalte obiective: atingerea nivelului de dezvoltare economică şi a standardului mediu de viaţă din UE, într-o perioadă de timp relativ scurtă istoric şi anume durata de viaţă activă a unei generaţii. De la intrarea României în UE, au trecut deja şase ani şi jumătate, iar produsul intern brut pe locuitor, la paritatea puterii de cumpărare, este de numai 49 la sută din media UE.

Evident, pentru atingerea acestui obiectiv strategic, va fi necesară contribuţia tuturor sectoarelor economiei.

În cazul industriei româneşti, se impun acţiuni consistente, coerente şi continue pentru înlăturarea celor trei mari handicapuri relevate periodic de către rapoartele CE de monitorizare a performanţei industriale: capacitatea redusă de inovare; intensitatea mare a consumului de resurse şi în special de energie pentru a produce o unitate de produs intern brut (PIB); şi ponderea scăzută a produselor industriale high-tech, care încorporează o valoare adăugată mare.

O nouă politică industrială românească trebuie să asigure tranziţia industriei spre produse cu mai multă valoare adăugată, cu o valorificare eficientă a resurselor şi, mai ales, a energiei, şi cu un conţinut mai mic de carbon. Iar această tranziţie poate fi realizată prin creşterea capacităţii de inovare a industriei româneşti şi mărirea competitivităţii.

De aceea, pentru România, consider că putem discuta despre necesitatea unui program de reînnoire a bazei industriale.

În acest sens, o nouă politică industrială pentru România trebuie să dea un răspuns clar la problemele actuale şi de viitor ale industriei româneşti: înlăturarea sechelelor tranziţiei; valorificarea avantajelor comparative; construirea de avantaje competitive.

• 3.1 Înlăturarea sechelelor tranziţiei

Odată cu intrarea României în UE, ne place să afirmăm că am încheiat tranziţia de la o economie centralizată la economia de piaţă. În mare, aşa este. În realitate, am rămas cu destule sechele ale tranziţiei.

În primul rând, avem în vedere coexistenţa de firme competitive, cum este, de exemplu, Dacia Renault, cu companii cu capital de stat majoritar ineficiente, aflate în diferite situaţii - restructurare, insolvenţă, lichidare - ca, de pildă, Oltchim. Pentru aceste companii cu capital de stat majoritar, aflate în competiţie pe piaţă, este necesară privatizarea şi restructurarea sau lichidarea.

Este justificat pentru guvern să finanţeze programe de reconversie profesională a forţei de muncă din companiile în lichidare, dar este total neproductiv să subvenţioneze, direct sau indirect (prin acceptarea neplăţii energiei furnizate de companii cu capital de stat , a impozitelor şi contribuţiilor sociale), companii cu pierderi, aflate în competiţie, pentru care nu există soluţii de redresare, într-un timp rezonabil.

În al doilea rând, statul deţine un vast patrimoniu de active nevalorificate - activele din industria de apărare, activele din companiile cu capital de stat majoritar, care nu sunt incluse în activităţile productive ale acestora. Pentru toate aces-te active, se impune identificarea şi valorificarea prin metode competitive de piaţă, cea mai rapidă şi transparentă fiind licitaţia deschisă cu strigare.

Statul este proprietarul pachetului minoritar de acţiuni la un mare număr de companii cu capital majoritar privat, unde nu are nici o putere de influenţare a deciziilor. În măsura în care dividendele sau perspectiva de dividende sunt neîn-semnate, guvernul ar trebui să valorifice cât mai rapid aceste active mobiliare.

În al treilea rând, este necesar să fie găsite soluţii de sistem, viabile şi coerente cu principiile economiei de piaţă, pentru buna funcţionare a unor sectoare industriale , în care intervenţia statului este necesară.

Astfel, în sectorul energetic, trebuie construit sistemul de asigurare a echilibrării producţiei şi consumului de energie electrică din diferite surse. În nici un caz, nu poate fi acceptată situaţia existentă, în care se menţin termocentrale în funcţiune pentru echilibrarea sistemului energetic, atunci când vântul se opreşte, iar centralele eoliene nu mai furnizează energie electrică, fără să existe o prevedere legală clară cu privire la suportarea acestor costuri (fie de către producătorii de energie eoliană, fie de către consumatori sau împreună).

Totodată, trebuie regândite schemele actuale de susţinere a dezvoltării energiei regenerabile (certificate verzi) , de reducere a emisiei de dioxid de carbon ( certificate de emisie), precum şi de susţinere a producerii de energie electrică şi energie termică în cogenerare de înaltă eficienţă (taxa de cogenerare).

Este necesar să fie găsit un echilibru între stimularea investiţiilor în energie regenerabilă şi în tranziţia la produse şi servicii cu un conţinut mic de carbon şi problemele de costuri create companiilor din industriile, aflate în competiţie, pe pieţele externe, cu produse la preţuri stabilite prin cotaţie, cum sunt, de exemplu, produsele metalurgice, chimice ş.a. Practic, companiile respective nu pot transfera în preţ majorările de costuri, generate de preţul certificatelor verzi, al celor de emisie şi de taxa de cogenerare.

• 3.2 Valorificarea avantajelor comparative

România dispune de resurse naturale nevalorificate. Reamintim o afirmaţie făcută de către Ovidiu Tender, om de afaceri cu investiţii în domeniul explorării şi exploatării resurselor minerale, în cadrul unui interviu Hotnews: în viitor, în condiţiile în care preţul energiei şi costul forţei de muncă devin apropriate pentru diferite ţări, va conta cine are resursele. Acest fapt este luat extrem de serios în strategiile de dezvoltare ale marilor economii (a se lua notă de investiţiile Chinei în Australia şi Africa).

De aceea, consider că programul de reînnoire a bazei industriale a României trebuie să ofere perspectiva valorificării resurselor naturale, respectiv de a pune în valoare avantajele sale comparative.

Ne referim la zăcămintele de cupru, aur, gaze naturale de şist, cu respectarea standardelor de mediu, sare, ape minerale cu proprietăţi terapeutice, ape termale etc.

Avem în vedere atât industria alimentară, cât şi celelalte industrii nealimentare care prelucrează materiile prime agricole. Desigur, progresul aces-tor industrii este condiţionat de dezvoltarea agriculturii româneşti care ar trebui să valorifice pe deplin factorii naturali din România (sol, climă etc.).

Este necesară creşterea gradului de recuperare a unor resurse naturale aflate în exploatare, precum şi a celui de valorificare a acestor resurse în ţară.

De exemplu, la extracţia ţiţeiului, factorul de recuperare pe plan mondial atinge chiar şi 35 la sută, în timp ce, în România, acesta este în medie de numai 25 la sută. Practic, 75 la sută din zăcământ rămâne nevalorificat. Este salutar efortul pe care Petrom OMV îl face pentru creşterea factorului de recuperare la zăcămintele existente şi extinderea exploatării resurselor de ţiţei şi gaze naturale din Marea Neagră.

În acelaşi timp, Petrom OMV a luat o decizie strategică, de renunţare la activitatea de petrochimie, cu efecte negative pentru economia românească şi anume: pierderea unor capacităţi industriale importante (platforma petrochimică Piteşti, combinatul Doljchim Craiova), a unei forţe de muncă calificate şi încetarea activităţii firmelor conexe.

• 3.3 Construirea de avantaje competitive

Viitorul industriei româneşti va depinde în mod hotărâtor de capacitatea companiilor de a construi avantaje competitive şi a autorităţilor centrale şi locale de a crea premisele necesare - infrastructura de transport, modernizarea sistemelor de educaţie şi sănătate, dezvoltarea capabilităţilor de cercetare şi inovare, o administraţie publică şi un sistem de justiţie eficiente şi, în sinteză, un mediu de afaceri atractiv pentru investitorii români şi străini.

Potrivit indexului competitivităţii globale pe anul 2012, elaborat de către Forumul economic mondial, România ocupă locul 78 din 144 de ţări.

În prezent, avantajul competitiv al companiilor româneşti de succes este construit în special pe costul relativ mic al forţei de muncă şi al altor resurse folosite. Aceste companii se află într-o competiţie puternică pe piaţa internă şi pe pieţele externe. Cel mai cunoscut produs din această categorie este maşina Dacia Logan, vândută cu succes în România şi în multe alte ţări. Şi tot acest gen de avantaj competitiv stă la baza deciziilor de investiţii pentru producerea de componente auto, care au transformat România într-unul dintre producătorii importanţi din industria auto europeană.

Competiţia intensă din industria auto şi avantajul competitiv al companiilor româneşti, bazat pe costul relativ mic al forţei de muncă, determină un salariu mediu brut (fără sporuri, prime, bonusuri sau ore suplimentare) de 396 euro pe lună (ianuarie 2013), cu 22 de euro sub cel mediu pe industrie (potrivit unei analize făcute de către Adelina Mihai).

Prin urmare, în condiţiile unui avantaj competitiv, bazat pe costul relativ mic al forţei de muncă, se pune în mod legitim întrebarea, cum pot fi crescute veniturile salariaţilor din aceste industrii, fără a pierde acest avantaj? Există două soluţii:

- mărirea productivităţii. În competiţia cu companiile situate în alte ţări, care fac sau pot face aceleaşi produse, având acelaşi nivel al costului forţei de muncă sau cu un cost mai mic, poţi rămâne competitiv dacă ai o productivitate mai mare. "Ţările pot rămâne competitive la orice nivel al salariilor şi al productivităţii, cu condiţia ca una să fie corelată cu cealaltă" ("Middle-income clap trap" în The Economist, 16 februarie, 2013);

- mutarea pe lanţul global al valorii la produsele respective în locurile unde se creează mai multă valoare. Analizele efectuate de către CE arată că mai multă valoare se creează în partea de sus şi de jos a lanţului global al valorii, acolo unde sunt localizate activităţile de cercetare - dezvoltare, management , marketing, vânzări şi service ("Reaping the benefits of globalization", European Competitiveness Report 2012 - SWD 2012, 299 final). În acest sens, este exemplificativ modul în care a evoluat modelul de business al Grupului Renault în România. Iniţial, primul director general al Automobile Dacia, după privatizare, Christian Esteve considera că "marele avantaj, singurul avantaj, adevăratul avantaj este că aveţi o mână de lucru ieftină" (interviu, ziarul Adevărul din 14/04/2003). Ulterior, acelaşi director a descoperit că România are ingineri şi capabilităţi tehnice pentru cercetare - dezvoltare în industria auto şi a acţionat pentru a convinge Grupul Renault să investească într-un Centru de inginerie Renault în România, condus, în prezent, de către românul Sorin Buşe (care, o perioadă de timp, a lucrat în industria auto din Canada). Astăzi, acest Centru de inginerie Renault face proiectare pentru Dacia Renault , dar şi pentru alte cerinţe ale Grupului Renault. Centrul de inginerie are mandat de proiectare, dar nu şi de cercetare, deoarece una dintre cauze se referă la legislaţia din România privind protejarea proprietăţii intelectuale este rămasă în urmă faţă de cea europeană.

Ar fi de dorit ca şi alte companii industriale care operează în Româ-nia să urmeze exemplul Grupului Renault, respectiv de a muta aici mai multe activităţi din lanţul global al valorii cu un conţinut de valoare mai mare. În acest scop, din nou, este necesară colaborarea dintre autorităţi şi companiile respective.

Programul românesc de reînnoire a bazei industriale ar trebui să dea un răspuns şi la următoarea întrebare: în ce măsură, în următorii 10 ani, pot fi competitive indus-triile din România intensive în energie şi alte resurse, care funcţionează pe baza importului de materii prime? De exemplu, Combinatul siderurgic din Galaţi importă atât minereul de fier, cât şi cocsul din care se obţine fonta şi, din aceasta, oţelul. Competitivitatea acestui combinat se bazează pe cos-tul energiei şi al forţei de muncă. În funcţie de răspunsul care se dă la această întrebare, pot fi adoptate, din timp, strategii cores-punzătoare, într-un parteneriat public privat.

Chiar şi în cazul companiilor care acţionează în România şi sunt competitive pe baza costului cu forţa de muncă, relativ mic, se impune ca, prin programul de reînnoire a bazei industriale, să identificăm mijloacele prin care putem stimula aceste companii să investeas-că în creşterea valorii adăugate încorporată în produsele industriale realizate. De pildă, prin investiţii în tehnologie, acelaşi Combinat siderurgic Galaţi ar putea produce tabla necesară industriei auto din România care, în prezent, se importă în cea mai mare parte. De asemenea, o altă companie în suferinţă, Combinatul de oţeluri speciale Târgovişte, a involuat, în sensul că a crescut ponderea producţiei de oţel beton, cu o valoare adăugată mai mică, în detrimentul celei de oţel special, prin scăderea cererii interne, din cauza dispariţiei întreprinderilor care consumau acest oţel special (tractoare, semănători, auto-camioane, produse ale industriei de apărare ş.a.).

Desigur, marea provocare pentru industria românească este creşterea ponderii produselor high-tech, intensive în cercetare, cu o valoare adăugată ridicată. Din acest grup fac parte produsele din industria aerospaţială, computerele şi maşinile de birou, produsele electronice şi pentru telecomunicaţii, produsele industriei farmaceutice, instrumentele ştiinţifice, maşinile electrice, produsele chimice şi armamentul.

Cu mici excepţii, investiţiile străine în România au fost focalizate pe: atractivitatea unei pieţe cu 21 de milioane de locuitori (hipermarketuri, bănci, asigurări, reţele de vânzare a mijloacelor auto, comunicaţii ş.a.); exploatarea resurselor naturale (ciment şi alte materiale de construcţii, ţiţei, gaze naturale, lemn, ape minerale); valorificarea forţei de muncă cu un cost relativ mic (textile - confecţii, încălţăminte, industria auto, produse ale industriei electrotehnice şi electronice etc.); valorificarea forţei de muncă înalt calificate, dar cu un cost relativ mic faţă de cel din ţările dezvoltate economic (servicii IT, medicale ş.a.).

La nivel de talent creativ, Româ-nia dispune de resurse umane. Ceea ce lipseşte este un sistem naţional eficient care să încurajeze şi să susţină inovaţia şi transformarea acesteia în succes comercial. Ce poate fi mai convingător, în acest sens, decât exemplul proiectului Roboscan Aeria - echipament pentru scanarea avioanelor - al cărui coordonator este Mircea Tudor, directorul firmei MB Telecom). Acest proiect a câştigat marele premiu al Salonului de invenţii de la Geneva, sdar nu a reuşit să se califice pentru a fi susţinut şi cu finanţare publică, în cadrul competiţiei naţionale de inovaţii, organizată de către Autoritatea Naţională pentru Cercetare Ştiinţifică.

Iată de ce, nu putem decât să fim de acord cu afirmaţiile făcute de Birgit Niessner, de la Erste Group, cu privire la numărul prea mic de angajaţi din sectoare de producţie bazate pe tehnologie de înaltă performanţă ( cca 6 la sută din totalul angajaţilor) şi la faptul că, deşi România s-a descurcat bine la importul şi implementarea tehnologiei, totuşi se va ajunge la un punct când crearea de cunoştinţe şi inovaţie "fabricate în România" trebuie să devină noul motor de creştere.

În final, îmi permit să subliniez unele cerinţe practice pentru succesul viitorului program de reînnoire a bazei industriale a României:

- este necesară corelarea în timp a activităţii guvernului de stabilire şi negociere cu CE a priorităţilor în dezvoltarea României pentru perioada 2014-2020, care vor fi finanţate şi cu fonduri europene, şi finalizarea programului de reînnoire a bazei industriale. Obiectivele acestui program ar trebui incluse în priorităţile care se negociază cu CE;

- se impune a se lua în calcul concluziile programelor din sec-toarele pentru care dezvoltările trebuie gândite pentru o perioadă care depăşeşte orizontul anului 2020. Ne referim, în primul rând, la educaţie, energie şi transporturi. Totodată, este importantă corelarea cu evoluţia serviciilor conectate la industrie, al căror rol în asigurarea competitivităţii devine tot mai vizibil;

- concentrarea resurselor publice limitate, din fondurile europene, din bugetul naţional şi din bugetele locale, precum şi a altor facilităţi care pot fi oferite investitorilor pe stimularea investiţiilor şi inovaţiilor care măresc valoarea adăugată încorporată în produsele industriale şi serviciile conexe acestora şi cresc conţinutul intern (fabricat în România) al exporturilor;

- introducerea unui test de competitivitate pentru orice propunere de politică publică, la nivel central şi local. Acele propuneri de politici publice care nu trec testul de competitivitate nu trebuie concretizate în acte normative;

- coordonarea de către primul ministru a programului de reînnoire a bazei industriale a României, ca urmare a participării la elaborarea acestui program a mai multor ministere şi agenţii guvernamentale, a cerinţei de realizare a unui puternic parteneriat public privat şi a celei de coerenţă şi decizie.