REPORTAJ Ţinutul, ţara, steagurile şi banii

Revendicările anacronice ale politicienilor maghiari veniţi în pelerinaj prin ţara noastră şi replicile ţâfnoase ale omologilor locali ai acestora au constituit principalul subiect al lunii august, asta dacă avem bunul-simţ să ignorăm dramele curţilor regale de pripas. Dincolo de contrele cu iz politicianist menite să aducă voturi de la alegătorii sensibili la subiect, există şi lumea reală din Transilvania, cu sate, comune şi oraşe în care trăiesc în mai multă sau mai puţină bună înţelegere români, maghiari, secui, ţigani. Tocmai pentru a vedea cum stau lucrurile la faţa locului ne-am deplasat în trei din judeţele aşa-zis fierbinţi: Covasna, Harghita şi Mureş. Din goana maşinii nu înţelegi mare lucru şi e uşor să îţi dai seama cam ce se vede din elicopter. La pas, descoperi oameni, probleme, nemulţumiri, aspiraţii.

Primul lucru pe care îl poţi observa chiar şi în fugă este numărul mare de drapele ale secuilor, agăţate pe la porţi de la Tuşnad până la Miercurea Ciuc. Nu te poţi opri să constaţi că mai toate sunt noi-nouţe, proaspăt sosite de la croitorie. Afli repede că au fost livrate de "patrioţi", nu de-ai noştri, ci de-ai lor, dornici să impresioneze coloana prezidenţială care a tot făcut naveta între Neptun şi Izvorul Mureşului. Nici tricolorul nu lipseşte, îl poţi vedea la porţile instituţiilor alături de cel al Uniunii Europene şi uneori de cel al "Ţinutului Secuiesc", mai rar pe la casele oamenilor şi în absolut toate Bisericile Ortodoxe, iar în lipsa unei steme a apărut o propoziţie: "Doamne, ocroteşte-i pe români". E un război al steagurilor? O parte dintre oameni spun că da, alţii că nu, că, pe modelul cluburilor de fotbal, oamenii vor să să suţină anumite culori, să se distingă. "Dacă o trece preşedintele cu maşina, e bine să vadă că suntem mulţi şi uniţi, oricum steagurile sunt frumoase chiar dacă tot mai mult îmi place al nostru roş-alb-verde. Da' ăla e cu mai multe probleme... externe", ne-a declarat domnul Atti, pensionar, bun vorbitor de limba română pentru că a avut şansa să lucreze pe mai multe şantiere în perioada "făuririi comunismului". De altfel, ulterior aveam să constatăm că nimeni nu îţi spune că nu cunoaşte limba română, chiar dacă atunci când purcezi la un dialog constaţi că te loveşti de un zid lingvistic imposibil de trecut. Schimbarea nu e cauzată nici de o revoluţie de conştiinţă produsă la nivelul majorităţii maghiarilor din Transilvania şi nici de o frică generată de anumite măsuri dure ale autorităţilor centrale, totul are rădăcini economice.

Cum se înţeleg oamenii? "Foarte bine. Unde ei sunt mulţi, facem ca ei, lăsăm glasul jos şi nu sunt probleme, unde suntem noi majoritari, e la fel, doar că se face auzit doar glasul nostru. Totul e la nivel de comunitate, sărăcia ne uneşte. Noi aştia în izmene nu mai suntem atât de proşti încât să ne încăierăm că aşa vor ăia în costume. Ce să avem unii cu alţii, fiecare cu visele lui, nici nu costă dar nici nu se împlinesc. Poate nu ne iubim, dar sigur nu ne mai urâm. Cum mă cheamă? Un român, asta ştie vecinul maghiar, bănuiesc că e suficient şi pentru voi".

Leu, forint sau euro? Într-o lume a banilor, din ce în ce mai puţini, asperităţile etnice sunt şterse rapid cu "glaspapirul" bancnotelor. Nu contează ce fel, ban să fie. În comerţ sau turism, niciun maghiar nu te refuză motivând că nu înţelege limba pe care o vorbeşti, te serveşte chiar şi dacă nu înţelege nimic din ceea ce îi spui. "Patronul nici nu concepe ca un angajat să nu servească un român pentru că nu se poate înţelege cu acesta. Mereu spune: «Ţara românilor, ţinutul secuilor contează mai puţin, banul trebuie să fie al meu, iar turistul plăteşte. De altfel, turistul român e mai larg la pungă, cum să nu-l iubim până la ultimul leu?»", ne-a declarat doamna Katalin. De altfel, întrebând camerista de la pensiunea unde eram cazat dacă şeful unităţii ştie româneşte, aceasta s-a arătat oarecum jignită în numele celui care o plăteşte: "De cum se nu ştie, că om e deştept! Ştie ce îi trebuie", a replicat doamna care îmi recomandase să nu mă aventurez prea tare prin pădurea din apropiere deoarece "e umblată de ursul-mistreţ". Despre conflicte violente cu rădăcini inter-etnice nimeni nu pomeneşte. Pentru Piţ Adrian, motivele unei confruntări fizice sunt cu totul altele şi nu ţin cont de etnia din care fac parte combatanţii: "Să fim serioşi. Dacă se bat un român cu un ungur, se bat de la alcool, de la o femeie, de la un furtişag, nu că pe unul îl cheamă Ion şi pe altul Istvan". În ciuda tuturor acestor declaraţii, cadrul nu este deocamdată, unul idilic, o ureche "atentă" poate să mai recepţioneze câte o înjurătură aruncată, fără motiv, peste umăr pentru că un client încă preferă tochitura moldovenească în detrimentul paprikaşului, sau pentru că la TV posturile sunt în aşa fel aranjate încât primele 15 sunt în limba maghiară.

În ţinutul "ursului-mistreţ" politicianul aleargă după voturi, întreprinzătorul după bani, patrioţii după vise, fiecare vorbind pe limba lui, o limbă care are un punct comun, propriul interes.