Rezilienţa şi extremismul

Extremismul a găsit în pandemie un mediu ideal de manifestare şi de recrutare de noi aderenţi, mai ales din rândul persoanelor vulnerabile. În faţa acestui fenomen care produce efecte sociale şi economice, dar şi politice, importante se pune problema activării mecanismelor rezilienţei. Termenul "rezilienţă" a cunoscut în ultima vreme o utilizare extensivă, devenind un fel de sinonim al rezistenţei. Dar nu de simpla rezistenţă faţă de agenţii perturbatori este vorba! Potrivit lui Boris Cyrulnik, cel căruia conceptul de rezilienţă îi datorează notorietatea sa actuală, aceasta este un proces biologic şi psiho-afectiv, social şi cultural care permite depăşirea unui traumatism psihic.

Dar rezilienţa nu trebuie înţeleasă doar ca un proces individual, ci şi unul experimentat în mod colectiv. Tot Cyrulnik atrage atenţia că "nu sunt rare momentele în care secte, partide politice extremiste sau grupuri religioase fanatice se precipită în ajutorul persoanelor în nevoie. Este o oportunitate pentru recrutori de a înrola oamenii disperaţi în clanul lor şi de a le oferi o rezilienţă de tip mafiot (resilience mafieuse). Acest fenomen este frecvent în favele, în suburbiile marilor oraşe şi în culturile prăbuşite, în care mafiile iau locul unui stat eşuat". De aceea, departe de a fi un simplu concept psihologic sau antropologic, rezilienţa poate şi trebuie să fie înţeleasă ca un mecanism social indispensabil. Absenţa unor politici solide expune întreaga societate la derapaje grave şi face jocul pescuitorilor în ape tulburi. În absenţa acestor politici în momente de criză - iar când crizele sunt succesive, cum se întâmplă acum, traumele sunt numeroase - populaţia vulnerabilă este nu doar expusă, ci de-a dreptul împinsă spre cei ce profită de fragilitatea lor psihică. Iar aceasta se întâmplă astăzi cu milioane de oameni. În acest timp, blocat în formalismul administrativ, dependent de viziunea neo-liberală privind prevalenţa absolută a pieţei şi orbit de evoluţiile opiniei, statul începe să se dizolve.

În înţelegerea mecanismelor de activare a rezilienţei, traumatismul este elementul cheie. Traumatismul, produs de un eveniment exterior, antrenează depresia în raport cu care pot (sau nu) apărea mecanisme de apărare. Cum trauma poate produce o ruptură iremediabilă, aceasta devine agentul în raport cu care apare rezilienţa.

Rezilienţa presupune un proces complex provocat de reacţia la modificările neuronale produse de stres pentru recuperarea unei funcţionalităţi satisfăcătoare, dar diferite. Rezilientul a integrat, dar mai ales nu a uitat sau refuzat evenimente grave şi stresante care l-au marcat. Iar această reabilitare a creierului este posibilă la orice vârstă dacă sunt prezente condiţiile externe care să favorizeze rezilienţa. Fie că e vorba de dragostea părinţilor sau dragostea pentru orice altă figură surogat, fie că este vorba de o organizaţie care acţionează cu empatie şi profesionalism, recuperarea afectivă joacă un rol esenţial în organizarea biochimică a creierului. Cu toate acestea, s-a demonstrat că nu toţi oamenii sunt egali genetic în procesul chimic de rezilienţă. S-a demonstrat, de exemplu, că un impact psihic major poate fi transmis de-a lungul mai multor generaţii prin aşa-numitele modificări epigenetice: propagarea adaptivă a speciei într-un mediu în schimbare. De aceea unii copii sunt preadaptaţi la noile condiţii la care părinţii lor au trebuit să le facă faţă.

O comunitate capabilă de rezistenţă este mult mai probabil să se adapteze şi să depăşească traumele din timpul dezastrelor sau schimbărilor rapide ale condiţiilor de viaţă. O comunitate rezilientă este un sistem funcţional complex, în echilibru constant între tradiţie şi inovaţie, stabilitate şi mişcare. Dezvoltând propria sa rezilienţă, o comunitate îmbunătăţeşte, de asemenea, viaţa de zi cu zi a membrilor săi şi promovează dezvoltarea, libertatea şi respectul, fără diferenţe.

Conceptul este de asemenea interesant pentru dezvoltarea durabilă şi gestionarea crizelor. De fapt, în gestionarea "clasică" a crizelor, gestionăm adesea simptomul şi daunele, mai degrabă decât să privim în amonte spre riscul, mizele şi capacitatea organismului sau a grupului de a repara sau recupera. Fiecare grup are oportunitatea de a-şi dezvolta rezilienţa colectivă prin acţiuni variate şi progresive. Aceasta poate începe prin consolidarea legăturilor prin diferite activităţi sau prin organizarea grupurilor de lucru şi de reflecţie pentru a găsi soluţii practice. Creativitatea generează tot felul de soluţii: pentru a dezvolta resurse alimentare locale, pentru a gestiona mai bine nevoile de bunuri de consum de zi cu zi, pentru a dezvolta o reţea de ajutor reciproc sau de partajare a cunoştinţelor care face anumite servicii mai accesibile, sau chiar pentru a crea o reţea de mărfuri şi servicii de schimb comunitar. De fapt, odată ce problema a fost diagnosticată, pot fi imaginate diferite soluţii care, în funcţie de context, de resurse sau de nevoile comunităţilor, pot fi folosite pentru a depăşi momentele traumatizante din istoria individuală sau colectivă.