România singura ţară din UE care a renunţat la contractul cu Gazprom şi a instaurat achiziţia de la intermediari va avea aceaşi soartă ca toate ţările din UE

Relaţia dintre Federaţia Rusă (fosta URSS până în anul 1989) şi România, în domeniul gazelor naturale, a urmat de a lungul timpului alternanţe în opinii şi acţiuni.

După al doilea război mondial, în sfera de influenţă a fostei URSS, în care se afla şi România, s-a procedat la constituirea unei organizaţii de colaborare economică şi tehnico-ştiinţifică multilaterală între ţările din sfera respectivă, concepută şi ca o replică la Planul Marshall şi la integrarea economică interstatală occidentală ce începea să se contureze. Astfel, în ianuarie 1949 s-a înfiinţat Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER). Membrii fondatori, alături de URSS şi România au fost: Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia şi Ungaria, ulterior aderând: RD Germania, Mongolia, Cuba, Vietnam. Scopul acestei organizaţii era coordonarea planurilor de dezvoltare a economiilor naţionale, specializarea şi cooperarea în producţie, coordonarea principalelor cercetări ştiinţifice şi tehnice care prezintă interes reciproc. În cadrul acestei organizaţii, pe lângă organele de conducere, s-au constituit Comisiile permanente pe ramuri care se întruneau periodic şi analizau situaţia şi perspectivele respectivei ramuri inclusiv în ceea ce priveşte gazele naturale.

În anul 1970 se înfiinţează Banca Internaţională de Investiţii (BII), ai cărei membri erau Bulgaria, Cehoslovacia, Cuba, Mongolia, Polonia, RDG, România, Ungaria, URSS şi Vietnam. Obiectivul activităţii ei era de a concentra resursele destinate investiţiilor industriale şi de altă natură din ţările membre interesate şi de a acorda credite pe termen lung şi mijlociu, în ruble transferabile, pe o durată maximă de 15 ani. Prin constituirea BII s-a urmărit şi lărgirea bazei de materii prime, energie şi combustibil, unul din principalele obiective finanţate de ea fiind construirea conductei de gaze Orenburg (zăcămând situat în sudul Rusiei) până la graniţa de vest a URSS, în lungime de 2.700 km.

Acest proiect, care punea bazele sistemelor de tranzit internaţional cu gaze şi a alimentării cu gaze a ţărilor europene, a stabilit ca fiecare ţară, să-şi construiască propria porţiune din conductă prin forţe proprii urmând ca ulterior, în contrapartidă. să beneficieze de gaze naturale livrate de fosta URSS. Această înţelegere nu se adresa şi României, fiind singura ţară care îşi construia propriul tronson de conductă fiind plătită pentru această operaţie. Această situaţie se datora unor înalţi funcţionari din România, care la primele discuţii cu sovieticii din anul 1964 privind acest proiect au susţinut sus şi tare că acest proiect nu prezintă interes fiindcă "România pluteşte pe o mare de petrol şi doarme pe o pernă de gaz", după cum declara mai târziu Nikolai Baibakov - şeful GOSPLAN al URSS.

"România pluteşte pe o mare de petrol şi doarme pe o pernă de gaz" - afirmaţii ale oficialilor Români, care au adus în anul 1964 excluderea României din rândul ţărilor beneficiare de gaze ruseşti.

În anul 1970, la Giurgiu, s-a semnat "Convenţia Interguvernamentală româno-bulgară pentru tranzitarea de gaze din URSS în Bulgaria", care prevedea:

ca plata proiectării, construirii şi lucrărilor de întreţinere şi reparare a conductei pe teritoriul României, să fie asigurată de partea bulgară;

conducta este proprietatea statului român, având durata de serviciu de 30 de ani din momentul punerii în funcţiune, aceasta fiind asimilată şi cu durata de valabilitate a Convenţiei;

Proiectarea, construirea şi exploatarea unei conducte pentru transportul de gaze naturale, pe teritoriul României de la frontiera de stat dintre România şi fosta Uniune Sovietică, cu punct de trecere în zona oraşului Isaccea, până la frontiera de stat dintre România şi Bulgaria, ca punct de trecere în zona Negru Vodă - Iovkovo, tranzitarea de gaze făcându-se cu destinaţia unică pentru necesităţile interne ale Bulgariei (conducta de tranzit gaze Dn 1000 x 55 bar având capacitatea de transport: 8 miliarde m3/an - 24 milioane m3/zi)

În anul 1974, la Sofia, s-a semnat "Convenţia generală cu privire la colaborarea în valorificarea zăcământului de gaze condensate de la Orenburg şi construirea conductei magistrale de gaze Orenburg-graniţa de vest a URSS şi livrările de gaze naturale din URSS", între Guvernele Bulgariei, Ungariei, Poloniei, României, Cehiei, RDG şi URSS şi care a pus bazele efective de construire a sistemului internaţional de transport gaze naturale în Europa.

Conştientizarea situaţiei rezervelor de gaze naturale din România şi ţinând cont de nivelul anual al consumului de gaze, după anul 1975 s-a acceptat situaţia critică în care se găsea România în ceea ce priveşte balanţa gazelor naturale şi a început o puternică campanie diplomatică pentru accesarea resurselor ruseşti de gaze naturale. Astfel, d-l Bârlădeanu, membru al Comitetului Central al Partidului Român, a fost însărcinat pentru a negocia cu sovieticii începerea importului de gaze din URSS în România, oficialii români recunoscând că "Marea nu este decât un lac de petrol, iar perna doar un puiuţ de gaze".

"Marea nu este decât un lac de petrol, iar perna doar un puiuţ de gaze" - repoziţionarea oficialilor Români, au adus în anul 1978 includerea României în rândul ţărilor importatoare de gaze ruseşti.

Ulterior "Convenţiei generale", după dese intervenţii ale d-lui Bârlădeanu s-a reuşit în 9 februarie 1976 la Moscova, să se încheie "Convenţia interguvernamentală" România-URSS, privind valorificarea zăcământului Orenburg şi livrările de gaze din URSS în România, prin care se stabilea cota de participare a părţii române la realizarea obiectivului si cantitatea de gaze ce urma să se livreze României anual în contul acestei datorii. Acelaşi Baibakov şeful GOSPLAN -ului afirma: " fără intervenţia boierului de Maurer (fost prim ministru al României), care ştie să vorbească, România nu ar fi primit niciodată gaze".

Convenţia interguvernamentală prevedea că pentru participarea României la realizarea obiectivului (inclusiv dobânzi calculate), URSS va livra României timp de 12 ani gaze naturale în cantitate constantă. Livrările de gaze în România încep în 1978.

Pe plan internaţional în această perioadă au loc două mari crize energetice, în anii 1973-1974 şi respectiv 1981-1982, care determină modificări în politica multor ţări (identificarea unor surse alternative de energie viabile, diversificarea furnizorilor de energie, orientarea spre industria uşoară, creşterea eficienţei instalaţiilor etc.).

Această nouă abordare la nivel mondial, determină continuarea relaţiilor dintre România şi fosta URSS, iar în anul 1986, la Moscova se semnează "Convenţia între Guvernul României şi al URSS privind tranzitul pe teritoriul României a gazelor naturale din URSS către Turcia, Grecia şi alte ţări", care prevedea construirea de către partea română a unei conducte de 1220 mm x 187 km x 55 bar, pentru transportul gazelor naturale pe teritoriul României. Gazele predate de URSS în punctul Isaccea (graniţa cu Ucraina) vor fi transportate de partea română şi predate în punctul Negru Vodă (graniţa cu Bulgaria) reprezentanţilor URSS. Fosta URSS urma să plătească servicii de transport gaze naturale, pentru tranzitarea teritoriului României, la capacitatea comandată a conductei magistrale (10 mld mc/an), sub formă de gaze naturale livrate în România.

Ulterior anului 1989, relaţile dintre România şi Federaţia Rusă (continuatoarea politicii în sectorul gazelor naturale) au continuat şi astfel în 1996, s-a încheiat la Moscova, "Convenţia între Guvernul României şi Guvernul Federaţiei Ruse privind extinderea capacităţii conductelor de tranzit gaze pe teritoriul României pentru creşterea livrărilor de gaze naturale în terţe ţări (Turcia, Grecia şi alte ţări) şi în România".

În baza acestei Convenţii:

s-a construit punctul de import gaze Medieşu Aurit (graniţa româno-ucraineană), cantităţile de gaze naturale ce pot fi importate prin această conductă sunt de 4 miliarde mc/an. Construcţia conductei a fost finalizată la sfârşitul anului 1999.

s-a construit o nouă conductă de tranzit gaze Dn 1200 x 54 bar Isaccea - Negru Vodă, cu o capacitate de 10 mld mc/an. Aceasta a fost finalizată în 2003.

Ulterior anului 2004, colaborarea dintre cele două ţări în domeniul gazelor s-a răcit substanţial, ea reducându-se la câteva intenţii de colaborare, niciuna materializată în proiecte.

De ce nici o companie româneasca nu are un contract direct de achiziţie gaze cu Gazpromul?

Oficilităţile române în anul 2000 au "autofabricat" ruperea convenţiilor existente între ROMGAZ şi GAZPROM şi au dat curs liber intermediarilor şi creşterii preţului gazelor de import în România.

La 25 octombrie 1996, s-a încheiat la Moscova, Convenţia între Guvernul României şi Guvernul Federaţiei Ruse, privind extinderea capacităţilor conductelor de tranzit gaze pe teritoriul României pentru creşterea livrărilor de gaze naturale din Federaţia Rusă în terţe ţări şi în România, aprobată prin HG 1369/1996 şi publicată în MO 339/11.12.1996.

Conform ART. 2 din HG 1369/1996 « Regia Autonomă a Gazelor Naturale "Romgaz" Medias va întreprinde măsurile necesare pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor Convenţiei între Guvernul României şi Guvernul Federaţiei Ruse ».

Convenţia între Guvernul României şi Guvernul Federaţiei Ruse aprobată prin HG 1369/1996, stabilea căteva măsuri efective :

conform art. 1 din Convenţie : "Partea rusă va asigura condiţiile pentru livrările de gaze naturale din Federaţia Rusa în România, partea română va asigura condiţiile de tranzit pe teritoriul României

conform art. 2 din Convenţie : "crearea unei societăţi pe acţiuni "Romgaz" - R.A. şi RAO "Gazprom" în România, în conformitate cu legislaţia română, al cărei obiect de activitate va fi cumpărarea gazelor naturale rusesti şi vînzarea lor ulterioară consumatorilor diferitelor sectoare economice din România".

Preţul gazelor din Federaţia Rusă era coborât până în anul 2000 urmare a dublei mize din contractul existent : interesul românilor de a avea gaze ieftine şi cel al rusţilor de a avea tarife mici de transport pe teritoriul României.

Cel mai important aspect al convenţiei era stabilirea unei corelaţii între activitatea de tranzit a gazelor pe teritoriul României şi activitatea de import gaze, inclusiv sub aspectul negocierii preţurilor gazelor de import şi a negocierii tarifelor de transport. Acest aspect aducea o creştere a puterii de negociere a preţului gazelor importate, fapt sesizat de către celelalte ţări din jurul României, care au menţinut convenţiile şi aceste corelaţii. Acest avantaj a fost jucat în repetate rânduri de Ucraina, care a reuşit să obţină preţuri mai avantajoase la gazele naturale importate, la momentele când intenţiona să crească tarifele de tranzit a gazelor prin această ţară.

Convenţia stabilea la art. 9 « Părţile recunosc că, pentru realizarea colaborării prevăzute în prezenta convenţie, sînt responsabile următoarele organizaţii: din partea română - "Romgaz" - R.A. şi din partea rusă - RAO "Gazprom" şi la art 15. În cazul reorganizării "Romgaz" - R.A. şi/sau a RAO "Gazprom", părţile vor stabili succesorii de drept care vor asigura îndeplinirea integrală a contractelor şi a acordurilor semnate în conformitate cu prezenta convenţie.

Urmarea reorganizării prin divizare a fostei SNGN Romgaz S.A., conform art.1. din HG nr. 334/2000, Romgaz se desfiinţează şi:

"se infiinţează următoarele societăţi comerciale:

a) Societatea Naţională de Transport Gaze Naturale "Transgaz" - S.A;

b) Societatea Comercială de Explorare şi Producţie a Gazelor Naturale "Exprogaz" - S.A;

c) Societatea Comercială de Distribuţie a Gazelor Naturale "Distrigaz Nord" - S.A;

d) Societatea Comercială de Distribuţie a Gazelor Naturale "Distrigaz Sud" - S.A;

e) Societatea Naţională de Depozitare Subterană a Gazelor Naturale "Depogaz",

prin divizarea Societăţii Naţionale de Gaze Naturale "Romgaz" - S.A., care se desfiinţează."

În urma desfiinţării ROMGAZ în anul 2000, Guvernul României trebuia să numească societatea care să înfăptuiască măsurile stabilite prin Convenţie : numirea unei societăţi ca succesoare de drept a ROMGAZ., care să realizeze elementele convenite : importul de gaze direct de la GAZPROM şi realizarea unei societăţi mixte cu capital român şi rusesc care să lucreze ca intermediar pe piaţa din România.

Renunţarea la importul direct din Federaţia Rusă, a fost premeditată de către oficialii români în anul 2000.

Această omisiune a fost una premeditată deoarece, Guvernul a stabilit succesoare pentru unele părţi din Convenţie prin :

HG 479/2000 publicată în MO 269/2000 a numit TRANSGAZ, ca fiind societatea care va «continua colaborarea prevăzută în cadrul Convenţiei privind construirea unei conducte pe teritoriul Republicii Socialiste România pentru tranzitarea de gaze din Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice în Republica Bulgaria »

HG 656/2001 publicată în MO 436/2001 a numit TRANSGAZ, ca fiind societatea care va "întreprinde măsurile necesare pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor convenţiei menţionate la art. 1", respectiv privind continuarea colaborării cu GAZPROM privind tranzitul de gaze.

Renunţarea la importul direct din Federaţia Rusă de către o companiei de stat, s-a făcut cu scopul de a fi preluat acest contract de o firmă privată din România.

Modificările legislative româneşti, realizate în anul 2000, au fost de aşa natură încât să permită transferul contractelor de import gaze cu GAZPROMUL de la ROMGAZ la o altă firmă privată. Faptele au făcut ca GAZPROMUL să joace o carte mai inteligentă şi să determine impunerea pe piaţa din România nu a intermediarului dorit de români (băieţii deştepţi), ci a celor doriţi de el.

România a fost singura ţară din Europa de Est care a rupt (din proprie iniţiativă) corelaţia preţ gaze de import - tarif de tranzit, care permitea obţinerea de preţuri mici la gazele importate şi a permis accesul intermediarilor.

Astfel, pentru o perioadă de 30 de ani capacităţile de import gaze în România (pana in anul 2030), la nivelul celor convenite în Convenţia dintre GAZPROM şi ROMGAZ din anul 1996, sunt contractate de două firme cu capital rusesc:

- Wintershall Elveţia, cu capital Gazprom, cu scopul de a furniza gaze naturale ruseşti în ţări din Europa.

- Imex Oil este deţinută de firma Conef, care este controlată de Vimerco, acţionarul majoritar al producătorului de aluminiu Alro Slatina.

Distrugerea relaţionării preţului gazelor importate şi gazele tranzitate prin România, a determinat suprapreţuri la gazele din import în ultimii 22 ani.

România singura ţară din UE care a renunţat la contractul cu Gazprom şi a instaurat achiziţia de la intermediari va avea aceaşi soartă ca toate ţările din UE

Exportatorii de gaze tratează fiecare piaţă naţională în mod particular plasând oferta, inclusiv prin intermediari, care le maximizează interesul pe acea piaţă. Astfel, un exportator care are relaţii cuo companie care activează în mai multe pieţe, profită la maxim de oportunităţile care i le oferă fiecare piaţă în parte şi va încheia contracte pentru fiecare piaţă în parte cu clauze şi preţuri distincte.

Analizând preţul mediu al gazelor în Europa de Est, preţul gazelor din România în ultimul deceniu (până în 2020) a prezentat o valoare medie superioară comparabilă (au fost inclusele şi costurile cu transportul) de cca. 15% faţă de preţul mediu al gazelor importate în Ungaria, cu 30% mai mare decât preţul mediu al gazelor importate în Moldova şi cu cca. 25% mai mare decât preţul gazelor importate în Bulgaria.

Chiar dacă preţul mediu la consumatorul final este unul comparabil, uşor inferior în România, preţul gazelor din import a prezentat diferenţe importante.

Apreciez că acest aspect s-a datorat, în principal:

ruperii convenţiilor cu GAZPROM şi a distrugerii relaţionării preţului gazelor importate de gazele tranzitate prin România;

existenţei coşului de gaze (2007 - 2016) şi a OUG 114 (2019), care a determinat prin menţinerea preţului gazelor din intern la un nivel coborât, să se importe gaze în România peste preţul mediu de import din alte ţări.

Realizând o corelaţie între preţul mediu al gazelor din intern şi preţul gazelor din import observăm că creşterea preţului gazelor de intern a adus o scădere a preţului gazelor de import, respectiv preţul gazelor de import s-a adaptat la suportabilitatea consumatorilor din România.

Gazele de vară, discounturile exportatorilor de gaze pe piaţa din România, noi formule de preţ au fost măsurile prin care aceştia au reacţionat şi adaptat oferta gazelor din import la noile schimbări din piaţa românească, respectiv la creşterea preţului gazelor din intern şi la scăderea cererii de gaze.

Coşul de gaze gândit ca o măsură de a asigura echitatea pe piaţă în anul 2000, transformat după anul 2004 într-un instrument de menţinere a unui preţ redus la consumatorul final, a contribuit alături de ruperea convenţiei dintre România şi Rusia, la importul de gaze în România la preţuri superioare şi plata suplimentară de către români a cca. 1,6 - 3 mld USD într-o perioadă de 10 ani, respectiv plata cu 15-25% mai mult pentru gazele importate.