Ruinătoarele confuzii

Evenimentele care precipită apusul civilizaţiei euro-atlantice au o mulţime de rădăcini şi izvoare. Au, însă, şi un factor comun: confuzia. De termeni, de concept, de perspectivă, de abordare, de viziune asupra lumii, de diferenţiere între ceea ce este sustenabil şi ceea ce nu este, între ceea ce este folositor pentru oameni şi civilizaţia lor, poartă germenii unui viitor mai bun şi ceea ce nu are aceste calităţi, între acceptabil şi inacceptabil în politică, economie, viaţa socială în general. Am scris zilele trecute despre război şi, iaca, subiectul nu se dă dus de pe masa de lucru. Zisele Preşedintelui Franţei, la recenta Conferinţă de la Paris, dedicată situaţiei prezente şi posibilelor evoluţii militare şi politice, generate de agresiunea Rusiei putiniene asupra Ucrainei, mă obligă să întîrzii asupra temei războiului. Într-o pură limbă de lemn, pe care noi ăştia din Est o adulmecăm mult mai uşor decît nasurile saturate de mirosurile brînzeturilor fine din Hexagon, Macron ne-a fericit cu zicerea: vom face tot ceea ce este necesar pentru ca Rusia să nu obţină victoria în Ucraina. Curios şi bine inspirat, reporterul a prelungit întrebarea: asta înseamnă şi posibila trimitere de trupe ale Franţei în Ucraina? Răspunsul macronian s-a voit sibilinic: nu excludem nici o posibilitate. Ceea ce înseamnă, fără prea mari dubii, nu excludem nici posibilitatea trimiterii de trupe ale Franţei, alte altor ţări, ale NATO, de ce nu, cu toate consecinţele care decurg de aici. La ce consecinţe mă refer? În primul rînd, validarea falsei premise a propagandei putiniano-moscovite potrivit căreia "operaţiunea specială" a Rusiei în Ucraina a fost o mutare forţată de ameninţare directă a Occidentului care a transformat Ucraina dintr-un cap de pod al planurilor sale agresive la adresa Rusiei, într-un adevărat berbece cu care loveşte vrăşmaş porţile cele mari ale Moscovei. Putin va putea să arate alor săi şi lumii întregi că nu el poartă un război împotriva Ucrainei, ci Occidentul duce un război împotriva Rusiei, deocamdată de pe teritoriul Kievului. Confuzia dintre agresor şi victima agresiunii va putea fi speculată politic în cele mai diverse contexte şi situaţii, se va instala în mintea a milioane de oameni, deplină! A doua consecinţă este extinderea rapidă şi aproape automată a arealului strategic în care Rusia se va simţi îndreptăţită să îşi aleagă şi să lovească ţinte. Civile şi militare. Ceea ce înseamnă teritoriile ţărilor care au trimis trupe în Ucraina, dar mai ales cele din vecinătate, indiferent dacă au trimis sau nu trupe. Cu siguranţă, Rusia nu se va grăbi să atace cu drone şi rachete Parisul sau Berlinul, dar Bucureştiul şi Varşovia pot deveni uşor următoarele ţinte. Fie şi pentru scopuri pur demonstative, marcînd voinţa neînduplecată a lui Putin de a răspunde măsură pentru măsură, ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte. Spusele lui Macron sunt importante şi semnificative nu pentru că ar deschide calea către extinderea războiului. Cu sau fără vreo contribuţie occidentală, războiul poate şi va fi extins de Putin dacă aceasta va fi considerată soluţia pentru evitarea înfrîngerii sau continuarea necesară pentru a elimina sau reduce rezistenţa occidentală faţă de "planurile locale" ale Moscovei putiniene de a reamenaja politic şi geo-politic fostul spaţiu al URSS. De a reface, într-un fel sau altul, fosta uniune sub faldurile Moscovei, de a relua sub dominaţie regiunea Europei de Centrale şi de Est şi de a "întrepta", astfel, consecinţele "celei mai mari catastrofe a secolului XX", cum a caracterizat Putin dezmembrarea imperiului sovietic. Despre ce confuzie fundamentală este vorba aici? Despre cea dintre Război şi Politică. Una de care, în cea mai mare măsură, vinovat se face Clasewitz însuşi, iar, după el, toţi cei care s-au folosit de ea înţelegînd sau nu greşala monumentală a fostului general-prizonier. Pentru că războaiele pot fi purtate pentru a atinge obiective politice, lui Clausewitz i s-a părut că poate identitatea dintre război şi politică este o consecinţă inevitabilă, fără să se mai preocupe de evidentele probleme logice şi conceptuale care decurg dintr-o asemenea inadecvată suprapunere. Oricum, nu era calificat să le sesizeze! Macron şi alţi "corifei" ai politicii de azi au însă instrumente intelectuale şi analitice la dispoziţie care să îi ferească de ruinătoarea capcană. Războiul, aşa cum Clausewitz prea bine postulează, este despre "distrugere" şi "supunerea voinţei inamicului", politica, la polul opus, este despre "construcţia" de soluţii la probleme sociale şi folosirea puterii reunite a voinţei colective pentru realizarea acestor scopuri. Doar un orb poate confunda Albul cu Negrul! Cu toate acestea, politicienii de azi se încăpăţînează să acţioneze ca şi cînd identitatea falsă stabilită de Clausewitz ar fi adevărată, corectă, adecvată. Războiul nu poate niciodată să pună capăt războiului. Doar politica o poate face, ceea ce, încă o dată, arată că cele două domenii sunt departe de a putea fi suprapuse, deci confundate. Sunt şi rămîn diferite. Radical, esenţial, structural diferite. Exact ca şi în cazul problemelor născute şi dezvoltate cronic de procesul complex al reunificării instituţionale a Europei, sub acoperămîntul Uniunii Europene, însă, pentru toate problemele la care politicienii nu s-au obosit să caute soluţii, răspunsul a fost "soluţia este mai multă Europă!". După acelaşi calapod păgubos şi total inadecvat, acum, soluţia la războiul lui Putin, ni se spune, este "mai mult război împotriva lui Putin"! Ultima dată cînd această soluţie a funcţionat a fost acum vreo opt decenii, cînd războiul lui Hitler a fost stins de un război şi mai mare purtat de alianţa realizată de occidentali cu URSS. Capacitatea de distrugere a marii alianţe a biruit capacitatea de distrugere pe care a avut-o la dispoziţie Cel de al Treilea Reich. Politică s-a făcut pe deasupra, pe dedesubtul războiului şi mai ales abia după ce căderea Berlinului devenise inevitabilă, iar capitularea necondiţionată. Acum, însă, nu suntem nici pe departe în condiţii care să recomdande o asemenea abordare pentru confruntarea declanşată de agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei. Este clar că "un război total", de uzură, poate prăbuşi Rusia şi regimul ei putinian, dar poate aduce în sapă de lemn şi Occidentul. Europa, în orice caz. Şi atunci? Ce să facem, să cedăm în faţa ambiţiilor putiniene, aşa cum recomdandă falanga de susţinători putinişti răspîndită prin Europa şi America? Nu, nici vorbă. Să punem însă la lucru serios, intens, aplicat şi instrumentele politicii. Şi nu am în vedere o negociere, în orice condiţii, cu Putin şi regimul său. Este vorba, în primul rînd, de restructurarea radicală a abordării şi acţiunilor la nivelul Instituţiilor Internaţionale pe care le avem la dispoziţie. În loc să îngropăm ONU în irelevanţă şi să-i cîntăm pe toate glasurile prohodul, să o revitalizăm masiv, chiar dacă asta ar presupune o măsură "extremă" cum ar fi suspendarea oficială a Rusiei putiniene din funcţiile active ale instituţiei, inclusiv din Consiliul de Securitate. Chiar dacă ar însemna condamnarea oficială a Rusiei ca stat agresor şi instituirea de măsuri juridice, economice şi militare, care să pună Moscova în postura de paria, incapabilă să facă faţă frontului care i se opune. Revigorarea masivă a instituţiilor de drept ale sistemului internaţional este o condiţie sine qua non a revitalizării abordărilor politice. De ce Miloşevici a putut fi declarat oficial criminal de război în nici un an, iar Putin şi clica pe care se sprijină puterea lui sunt trataţi cu binişorul şi acum, după doi ani de agresiune!? Ştiu, butonul nuclear! Dar, dacă asta este problema, atunci hai să o abordăm şi pe aceasta politic, frontal. Să-l obligăm pe Putin să facă politică. Să-l facem să piardă la jocul care contează şi singurul care poate garanta pacea. În prezent şi în viiitor. A sublinia slăbiciunile masive ale abordării bazate pe soluţia "mai mult război" nu înseamnă cîtuşi de puţin un îndemn la a ceda în faţa Rusiei putiniene. Dimpotrivă, este o condiţie necesară pentru a înţelege importanţa balansării şi suplimentării abordării bazate pe rezistenţa armată cu abordări politice inovative, eficiente, pentru a face faţă uneia dintre situaţiile cele mai grave şi periculoase cu care Occidentul a fost confruntat de la încheierea celui de al doilea război mondial.

Vremurile cer urgent clarificări, reaşezări de poziţii, concepte şi idei inovatoare, dar solide. Iar ele nu pot ieşi din gurile de tun.