Scandal pentru pământ

Campania Rusiei din Ucraina ne arată, printre altele, cât de profund înrădăcinată este ideea că pământul ar fi o valoare fundamentală. Dacă stăm să ne gândim bine, situaţia aceasta este destul de curioasă. Poţi să îl înţelegi, pe undeva, pe ţăranul arhetipal, precum Ion al lui Liviu Rebreanu, că pune mâna pe sapă şi îi dă în cap vecinului său, pentru o palmă de pământ. Pentru ţăranul din poveste, pământul înseamnă viaţă.

Însă pentru un stat modern, pământul nu mai înseamnă mare lucru. În primul rând pentru că avuţia unui stat nu mai depinde de suprafaţa sa. Agricultura nu mai este ce a fost odată. Am cifrele Băncii Mondiale. În unele state bogate, precum San Marino, procentul agriculturii în PIB este... zero. În altele, precum Luxemburg sau Malta, practic zero.

Haideţi să ne uităm acum spre economiile mari. În Regatul Unit, agricultura contribuie la PIB abia cu... 0,6 la sută. În Germania, cu 0,8 la sută. În Japonia, cu 1 la sută. În Italia, cu doar 2 la sută.

Cazul cel mai interesant, cred, este al Statelor Unite. Americanii sunt o super-putere agricolă. Peste două milioane de ferme, multe dintre acestea mari. SUA este primul producător mondial de porumb şi de soia, al doilea producător mondial de mere, căpşuni sau fistic, al treilea de roşii, sfeclă sau struguri. Ş.a.m.d. Planeta ar fămânzi dacă agricultura americană ar dispărea. Însă în PIB-ul Statelor Unite agricultura contribuie cu un procentaj minuscul: 1,1 la sută.

Desigur, teritoriul nu este important doar pentru că permite practicarea agriculturii. Am luat doar un aspect dintre atâtea altele. Concluzia, totuşi, este aceeaşi în mai toate cazurile. Pământul nu mai este ce a fost.

Aşa că este greu de înţeles de ce un stat ar invada altul, de ce zeci de mii de ruşi (deocamdată) se lasă ucişi în Ucraina, de ce mulţi cetăţeni ruşi acceptă greutăţile economice care sunt consecinţa acestei agresiuni. Totul pentru ca Rusia să se poată lăuda cu câteva zeci sau sute de mii de kilometri pătraţi pe hartă? În condiţiile în care Rusia este oricum de două ori mai întinsă decât a doua ţară (Canada) în clasamentul teritoriului?

Este aici, cel puţin în aparenţă, un mister. Cu atât mai greu de lămurit pentru o minte raţională cu cât cazul Rusiei nu este, nici pe departe, singular. Multe state sunt prinse în dispute teritoriale. Unele dintre acestea, absolut de neînţeles.

În Europa, avem disputa asupra Gibraltarului, purtată între Regatul Unit şi Spania. Ai spune că lucrurile sunt lămurite de mult, de la Tratatul de la Utrecht din... 1715. Ei bine, nu! Spaniolii fac scandal cu orice ocazie. Ce anume doresc, nu e clar, cu atât mai mult cu cât locuitorii din Gibraltar sunt cât se poate de britanici şi au respins, prin vot liber, orice încercare de a schimba statutul teritoriului.

Prin Asia există un grup de insuliţe, Spratley. Sunt nelocuite şi sunt departe, în larg. Ai spune că nu interesează pe nimeni. Greşit. Sunt aprig disputate de China comunistă, Vietnam, Filipine, Malaezia, Brunei şi Republica China.

Madagascar este unul dintre cele mai sărace state de pe planetă. Economia este pulbere, ciuma şi alte boli medievale seceră vieţi, corupţia este la zenit. Ar fi de presupus că guvernul din Antananarivo are alte priorităţi decât să revendice teritorii. Iarăşi, această presupunere este eronată. Se ceartă cu Franţa pentru nişte insuliţe cu o suprafaţă totală cam cât a parcului Herăstrău.

Marocul este o ţară mai "răsărită" decât majoritatea celor arabe. Dar asta nu îi împiedică să reclame unul dintre cele mai mari (dacă nu cel mai mare) teritoriu aflat astăzi în dispută - Sahara Occidentală. Exact ce urmăreşte Marocul este greu de înţeles, pentru că Sahara Occidentală este o pustietate cu nisip cam de dimensiunile României.

Până şi state normale pot ajunge să se certe pe câteva stânci. Statele Unite şi Canada îşi dispută suveranitatea asupra insulei Machias Seal. Din fericire, nici una nu a invadat-o pe cealaltă. Dar neînţelegerea a rezultat în imposibilitatea gestionării corecte a pescuitului din zonă. În consecinţă, populaţia de homari a scăzut dramatic.

Am dat doar câteva exemple. (Şi las pentru altă ocazie o sursă majoră de tensiuni în Europa, pretenţiile recente ale despotului de la Ankara asupra unor insule greceşti). Ideea este simplă. Conflictele teritoriale sunt numeroase şi persistă. Nu toate sunt violente şi nu toate apar pentru că un dictator are visuri expansioniste. Însă existenţa acestor dispute mai arată că instituţia Organizaţiei Naţiunilor Unite, creată după război tocmai pentru a rezolva sau preveni asemenea neînţelegeri, nu funcţionează.

Într-adevăr, deşi există cazuri în care problemele teritoriale au fost rezolvate prin arbitraj, din păcate în multe altele au rămas suspendate pentru că cel puţin una dintre părţi se socoteşte deasupra legii. (Regimurile de la Moscova şi de la Pekin deschid această listă a ruşinii). Este nevoie, aşadar, de reafirmarea, într-un cadru nou şi eficient, a autorităţii dreptului internaţional.