Scenarii cu comision şi parfum de fregate

• Varianta păşunist-caragialiană

Povestea este simplă şi fără prea multe ocolişuri. Înainte de a se hotărî să arunce la fier vechi cele două fosile ale forţelor sale navale militare, Guvernul Majestăţii Sale, Regina Elisabeta a II-a, face o ultimă şi disperată încercare de a mai salva ceva din gloria de odinioară a fostului Imperiu. Primul ministru Tony aruncă o întrebare prietenului său Ady, aşa, mai mult într-o doară: "Măi, copiii ploii, voi n-aveţi nevoie de două fregate? Iaca, vine acum timpul să defilaţi la Bruxelles, pe culoarele Alianţei Nord-Atlantice, şi o să vă râdă lumea! Aţi rămas tot cu fierătaniile, alea, construite pe vremea împuşcatului, care mai mult stau decât merg şi pe care mai mult le reparaţi, decât le folosiţi! Iar, dacă aţi vrea să le folosiţi, ar trebui să faceţi aprovizionarea cu materiale la Moscova, iar cu NATO să comunicaţi prin lanterne şi steguleţe". Guvernoiu dă o roată prin curtea din spate a României, aia cu ieşire la mare, se scarpină după ceafă a pagubă şi bagă de seamă că n-are de nici unele: nici fregate, nici crucişătoare, nici torpiloare, nici puitoare de mine, nici portavioane, nici submarine, nimic. Mă rog, ar mai fi Bricul Mircea, dar ăla e de pe vremea regatului, nu a republicii, şi n-a fost niciodată navă de război. Măi să fie, au dreptate oamenii ăştia! Parcă nu ne-ar prinde rău două fregate. Zis şi făcut, cele două guverne bat palma şi se înţeleg: unul să cumpere fregate, iar celălalt să le facă să plutească, să le cureţe de rugină şi să le astupe eventualele găuri, mă rog, să le modernizeze, să le doteze cu echipamente de navigaţie şi transmisiuni moderne, să pună armament pe ele, să le întreţină şi să instruiască echipajele. Povestea seamănă leit cu aia din târgul de maşini unde unul striga cât îl ţineau bojocii că vinde un Mercedes, ultimul tip, cu şase lei. Lumea buluc, venea şi întreba dacă e adevărat. Ăla cu maşina zicea: nu e vericule nici o şmecherie, şase lei şi e al tău! Da, dacă vrei merţanul, trebuie să mai cumperi de la băiatu şi un covrig! Şi covrigul cât costă?, întreabă naivul de serviciu. Păi, cam jumătate de milion de "coco", răspunde şugubăţul vînzător! În povestea noastră, covrigul, adică transformarea a două epave, în nave de luptă, a costat cam 120 de milioane de lire.

• Fine del primo tempo!

Secondo tempo! Cineva, nu se ştie cine, Oameni răi, vezi bine!, plimbându-se pe malurile Tamisei, bagă de seamă că la toată afacerea asta s-ar fi dat şi nişte comisioane. Nu mult, aşa, cam de vreo 6 milioane de lire! Şi pac, la Războiu", care la ei, nu ştiu de ce, se cheamă "The Guardian".

Cazul este clasic, cum ar zice Caţavencu: "oneste bibere". Adică, să trăieşti cinstit, să nu păgubeşti pe nimeni şi să dai fiecăruia ce e al său! Marea Britanie a salvat de la o moarte ruşinoasă navele care au servit-o cu glorie, Marina României se alege cu două fregate, iar intermediarii dau cui se cuvine comisioanele de rigoare, după ce şi-au reţinut grosul pentru ei.

• Koniec filma!

La matineu, pentru cinefili, filmul se joacă şi cu scenele tăiate la montajul general şi anume cele în care PNA şi alte organisme de control se fac că investighează cine, ce comision a luat, dar nu pot da cu nici un chip de capătul firului, pentru că, nu-i aşa, contractul are clauze secrete, care nu se pot da publicităţii. Cu excepţia uneia, dezvăluită de ministrul român al apărării, conform căreia: dacă se dovedeşte că partea britanică a dat cuiva comisioane, încălcându-şi promisiunile făcute părţii române, sub jurământ, şi întărite cu zece cruci mari făcute de unul Berry în faţa altarului de la Mănăstirea din Tescani, atunci britanicii sunt buni de plată întreaga valoare a contractului!!!! Greu e, dom"le, să-i mai stăpâneşti pe englezii ăştia mitangii!

• Varianta Don Brown - Codul lui Stavrinski

Era o noapte întunecoasă de-ţi băgai degetele în ochi. Oficialii României se dădeau de ceasul morţii, cum să facă şi ce să mai dreagă, doar, doar or îndupleca Perfidul Albion să ne dea votul pentru intrarea în NATO. Cineva, un fost călugăr francistercian, deghizat în secretar de stat, descoperă din întâmplare în Biblioteca Ministerului Apărării Naţionale un vechi manuscris în care scria, negru pe alb, că Britanicii ar avea de vânzare nişte nave de război. De prin războiul de 100 de ani. Păi, dacă i-au ţinut pe ei 100 de ani, ne-or mai ţine şi pe noi un cincinal, două, a spus cineva din serviciile inteligente. Zis şi făcut. S-a pus în mişcare "Conjuraţia celor cinci". Un plan inspirat de primele schiţe, pierdute de mult, ale ogivei de la catedrala din Worcester. Ei se făceau că ne vând nişte fregate, noi nu ne făceam, ci plăteam pe bune, cu rezervele din tezaurul templierilor, descoperite la Răscăuţii de Jos, într-o grotă din spatele căminului cultural, rămas azi în paragină. Nato zicea că avem marină militară, numai bună să facem din Marea Neagră un lac românesc, în loc de unul rusesc. Marea Britanie nici nu băga de seamă cum a rămas fără navele din patrimoniul ei istoric, pe care credea că le-a vândut pe un preţ bun, iar Frăţia zăbrelelor putea să-şi continuie eforturile care o speteau de mai bine de o mie de ani, de a integra odată România asta, în tot ceea ce mai putea fi integrată! În plus, Păstrătorul sigiliului devenea peste noapte mai bogat cu câteva milioane de lire, nu multe, ceva între şase şi zece. Dar, nu milioanele sunt importante aici, ci semnificaţia numerelor - şase primul din tripletul diavolului şi zece cea mai răspândită bază de numeraţie a lumii moderne! Mai important, însă, decât toate acestea era faptul că întregul complot fusese doar o capcană, pregătită de rivalii templierilor, primului ministrul Tony Blair, care nu se mai dădea dus de la 10 Downing Street, nici cu acatiste, spre disperarea Coroanei.

Dacă n-aţi înţeles unde bate misterul, puneţi mâna şi gândiţi!