Sclavia de partid

Pe 15 noiembrie, ca urmare a aprobării tacite, propunerea de modificare a Statutului aleşilor locali a trecut de Camera Deputaţilor. Urmează ca proiectul să fie discutat în Senat. Astfel, obsesia reglementării migraţiei politice în favoarea partidelor politice, mai precis a liderilor locali şi naţionali, a ajuns într-un moment cheie. Subiect sensibil, abordat superficial de mass-media, migraţia politică este o particularitate românească. Proiectul propune, nici mai mult, nici mai puţin, ca mandatele de consilier local şi judeţean, primar, viceprimar, preşedinte şi vicepreşedinte al consiliului judeţean să înceteze în momentul în care alesul "pierde din vina sa" calitatea de membru al partidului pe listele căruia a fost ales. Astfel, sclavia de partid ar putea fi introdusă în România, în aplauzele necritice ale galeriei.

O operaţiune populistă? Refuzul recunoaşterii libertăţii de asociere şi de opinie? Un atentat la dreptul de a alege şi de a fi ales? O improvizaţie? Poate toate acestea la un loc. Dacă migraţia politică constituie o problemă, remediul este însă inadecvat şi disproporţionat. Tendinţa de a reglementa rigid şi nedemocratic migraţia politică exprimă neputinţa partidelor politice de se reforma. Fenomenul dezvăluie o gravă problemă internă a partidelor: slaba loialitate partizană. Faptul că unii militanţi aleşi în anumite poziţii publice părăsesc partidele pe listele cărora au candidat dezvăluie un nivel redus al ataşamentului valoric sau doctrinar al aderenţilor. Criteriile pe baza cărora partidele îşi recrutează membrii insistă prea puţin sau deloc asupra viziunii comune împărtăşite. În absenţa acestui fundament valoric, aleşii partidelor acţionează în funcţie de raţionalitatea instituţională şi constrîngerile contextuale. Fără identitate doctrinară precizată, fără identitate, puternic personalizate, partidele nu pot recruta autentici militanţi, ci clienţi care se orientează în funcţie de accesul la resurse politice şi simbolice.

Luînd forma instituţiilor pe baza cărora s-au format, partidele nu au putut dezvolta o raţionalitate proprie. Iar instituţiile reflectă şi cristalizează raportul de putere care le asigură cel mai bine supravieţuirea. Devenite, pe modelul PCR, apoi FSN, partide ale administraţiei, formaţiunile politice româneşti nu sînt formate din militanţi, ci din agenţi instituţionali în căutarea sprijinului politic.

Impunerea unei legislaţii restrictive ar avea drept consecinţă limitarea dreptului la liberă asociere şi nesocotirea alegătorului. Pe de o parte, primarii sînt aleşi prin vot uninominal, deci personalizat, iar condiţionarea mandatului de apartenenţă politică este excesivă. Pe de altă parte, consilierii locali şi judeţeni sînt aleşi pe lis-te de partid, dar libertatea lor de asociere nu poate fi afectată. Această formulă transformă consilierii locali şi judeţeni în prizonieri ai conducerii partidelor. În condiţiile în care democraţia internă de partid este şi aşa precară, aceste reglementări vor crea premisa oligarhizării şi mai accentuată a partidelor. Or, fără o bază în interiorul partidelor, democraţia locală, fundamentul oricărei democraţii, nu se va putea manifesta.

În schimb, o soluţie de limitare a migraţiei politice locale, care nu ar afecta libertăţile aleşilor locali şi ar fi compatibilă cu rolul activ al electorilor, este revocarea. Deja reglementată în Legea administraţiei locale, revocarea, o variantă a recall-ului american, permite demiterea primarului înainte de termen, pe baza unui referendum local. Chiar dacă primul experiment de acest fel (în 2005) a fost un semi-eşec, sau tocmai de aceea, modelul merită perfecţionat. Această procedură ar putea fi mai bine precizată şi utilizată şi în cazul consilierilor locali şi judeţeni. Astfel alegătorii, singurii care pot evalua corect cauzele şi consecinţele migraţiei politice ale aleşilor, se pot pronunţa.

Lipsite de voinţa de reformă, parazitate de instituţii, ocolite de militanţi, partidele sînt instabile. Tentaţia de a-şi rezolva problemele interne prin limitarea drepturilor şi libertăţilor politice ale membrilor este, astfel, o consecinţă a anchilozării sis-temului politic. Chiar dacă nu va reuşi, ideea de a transforma aleşii în instrumente docile ale conducerii ilustrează absenţa reflexelor democratice şi criza ideologică din partidele româneşti.