Seria neagră şi criza democratică

O serie neagră de evenimente a marcat primele luni ale guvernului Ciolacu, punând într-o poziţie dificilă guvernarea. Or, această serie, începută cu "azilele groazei" şi continuând cu problemele din spitale care au culminat cu cazurile de la Urziceni şi Botoşani, a continuat cu accidentul de la 2 mai, pentru a atinge apogeul cu exploziile de la Crevedia. Acest şir de evenimente pun în evidenţă probleme structurale ale sistemului politic românesc acumulate în ultimele decenii şi neglijate din necunoaştere, comoditate sau rea-voinţă. Aşa se face că discrepanţa dintre dezvoltarea economică a Românei - care a devenit deja o ţară dezvoltată - şi sistemul său politic clientelar ajung să pericliteze funcţionarea fragilei democraţii româneşti. Or, mişcările populiste fascizante, anti-liberale, anti-feministe, pro-ruse şi anti-occidentale - nu doar anti-europene - sunt favorizate de această evoluţie a lucrurilor. Anul viitor, un an electoral total, cu patru şiruri de alegeri, devine astfel o bună ocazie pentru ca AUR să se înrădăcineze în România aşa cum PRM nu a reuşit să o facă. Şi aceasta deoarece contextul european şi internaţional s-a schimbat. Iar când la această serie neagră se adaugă şi întâlnirea dintre ambasadorul israelian la Bucureşti şi şeful AUR de săptămâna trecută, situaţia riscă să devină explozivă. Dar de ce a făcut reprezentantul Israelului acest pas?

În ultimele două decenii liderii populişti şi autoritari care au preluat puterea în Israel, Rusia sau Turcia, apoi în Ungaria sau India au declanşat o operaţiune laborioasă de deconstruire a instituţiilor democratice - pornind cu statul de drept -, creând condiţiile pentru a se eterniza la putere şi a o exercita fără control şi inhibiţii. Iar Israelul nu este un exemplu între altele, ci locul unde iliberalismul s-a născut. Iar acest fapt are o relevanţă aparte în cazul legitimării extremismului de dreapta fascizant din România de către guvernul Israelului. Căci este o evidenţă că întâlnirea nu a fost o iniţiativă diplomatică locală, ci una a guvernului Netanyahu, cu atât mai mult cu cât la întâlnire a participat şi Yossi Dagan, preşedintele Consiliului Regional Samaria (or Samaria, ca şi Iudeea, sunt termenii oficiali care fac referire la teritoriul din afara "liniei verzi" stabilită la armistiţiu din 1949, adică la Cisiordania). Ar fi o eroare să credem că politica de apropiere a lui Netanyahu faţă de extrema dreaptă europeană, care datează deja din deceniul precedent ar fi doar o chestiune de realpolitik şi o apărare a intereselor politice ale grupărilor de colonişti din Cisiordania, aşa cum este prezentată, şi cu atât mai puţin o încercare de a combate antisemitismul. Aşa cum explica Anshel Pfeffer în bestseller-ul său din 2018, Bibi: The Turbulent Life and Times of Benjamin Netanyahu (Bibi: Viaţa turbulentă şi timpurile lui Benjamin Netanyahu), liderul israelian este părintele iliberalismului.

În cartea sa, Pfeffer explică cum şi-a conturat Benjamin Netanyahu viziunea sa despre lume, în urma dezbaterii indirecte pe care a purtat-o cu fostul preşedinte american Barack Obama despre cursul istoriei. De-a lungul preşedinţiei sale, Obama i-a transmis în mai multe rânduri lui Netanyahu că poziţia Israelului privind controlul a milioane de palestinieni apatrizi este nesustenabil, deoarece lumea devenea din ce în ce mai puţin tolerantă faţă de colonialism şi rasism. Într-o viziune clasic-progresistă, Obama considera că istoria este expresia progresului moral, dar că acesta nu este o dezvoltare liniară. Aceleaşi idei au fost susţinute de Obama şi faţă de Vladimir Putin, Xi Jinping şi a altor lideri iliberali. Dar Netanyahu, care este fiul unui istoric şi se crede el însuşi un istoric amator, a simţit nevoia să-i răspundă lui Obama. În esenţă, pentru Netanyahu o politică fondată pe progres este greşită, viitorul nefiind o proiecţie a liberalismului fondat pe toleranţă, drepturi egale şi statul de drept, ci a unui capitalism autoritar: care combină naţionalismul agresiv şi adesea rasist cu puterea economică şi tehnologică. De aici va prelua Orban Viktor fondamentele tezei sale, lansate în 2014 la Tusvanyos despre iliberalism.

Poate că în 2009, când Netanyahu redevenea prim-ministru al Israelului după o pauză de un deceniu, naţionalismul său de piaţă liberă părea depăşit. Dar apoi, Viktor Orban a redevenit şi el prim-ministru, apoi, în 2012, Vladimir Putin a ocupat al treilea mandat ca preşedinte al Rusiei, iar Xi Jimping a devenit secretar general al Partidului Comunist Chinez. Apoi seria a continuat cu Narendra Modi devenea prim-ministru al Indiei în 2014, Donald Trump câştiga alegerile şi devenea preşedinte al Statelor în 2017. Aceasta este adevărata moştenire politică a lui Netanyahu pe care ar dori să o extindă şi în România.