Sfîntul Părinte

Dintre sutele de imagini care au făcut ocolul lumii în ultima vreme, cea care mi se pare că exprimă pînă la esenţă splendoarea sufletului celui care a fost Sanctitatea Sa Ioan Paul al II-lea îl surprinde pe acesta cu chipul răvăşit, în cadrul ferestrei biroului de la Vatican.

Era pentru prima data în 26 de ani cînd boala a reuşit să-l împiedice să oficieze slujba de Sfintele Paşti. Epuizat de încercările grele prin care a trecut, sfidînd toate canoanele medicale, într-un efort supraomenesc, Suveranul Pontif a vrut să mai adreseze o dată celor două miliarde de creştini tradiţionala binecuvîntare "Urbi et Orbi". A făcut-o an de an, citind mesajul în zeci de limbi, pentru ca fiecare dintre credincioşii pămîntului să ştie că Papa îi vorbeşte lui. Şi ar fi vrut să o facă şi acum, pentru ultima oară. Nu a fost în stare. Încercările de a se face auzit articulînd cuvintele sacre, repetate cu disperare în cîteva rînduri în microfonul aproape lipit de buze, au eşuat una după alta. O viaţă întreagă şi-a dăruit iubirea semenilor săi, o viaţă întreagă a slujit Omul, cu o fervoare fără egal. Şi dintr-o dată, în acele clipe, a sosit momentul cînd a trebuit să se recunoască neputincios în dimensiunea lui pămîntească. Cum să mai aline suferinţa celorlalţi? Cum să le mai insufle curajul? Cum să-i mai îndrepte pe calea clemenţei şi a înţelepciunii? Cum să mai aibă grijă de toţi? Nu cred să existe cuvinte potrivite să ne spună despre chinul fără limite trăit, în acele clipe, de sufletul său, aşa cum i l-am văzut întipărit pe chip.

Dar îndrăznesc să marturisesc credinţa că durerea Sfîntului Părinte, în noaptea Învierii, l-a apropiat de calvarul Fiului lui Dumnezeu, pe drumul crucificării.

Şi dacă amintirea sa binecuvîntată ne va ajuta ca măcar şi o singură dată în viaţă să fim aşa cum a fost pilda pe care ne-a dat-o tuturor de-a lungul întregului pontificat, atunci, cu adevărat, vom putea spune că am trăit cu minţile şi cu sufletele deschise în aceleaşi vremuri cu un Sfînt.