Şi locomotivele au frînă, nu-i aşa?

Decenii la rînd, Germania a fost numită "locomotiva Europei", nu doar pentru performanţele sale economice cît, mai ales, datorită forţei politice cu care a împins către gara următoare trenul numit "construcţia europeană". Mobilizată, pe de o parte, de avantajele ce au decurs din realizarea Uni­unii Europeane, dar şi de "complexul istoric" al vinovăţiei pentru devastarea Europei în cele două războaie mondiale ale secolului XX, clasa politică a Germaniei a făcut din construcţia europeană un teritoriu privilegiat, dominat de consensul asupra ideii că aceasta este cea mai favorabilă cale de ieşire din logica negativă a trecutului şi înşurubarea pozitivă în viitor. O dată cu reunificarea, intervenită o dată cu modificările geo-strategice de la sfîrşitul anilor "80, rolul Germaniei părea să fi rămas acelaşi, de locomotivă a integrării europene. Ceea ce puţini au observat, la vremea res­pectivă, a fost faptul că la manetele de comandă ale locomotivei s-a urcat o nouă generaţie de politicieni, prima dată după război, care a avut curajul să răstoarne raporturile: Uniunea Europeană trebuie să fie o consecinţă a politicii din Germania şi nu invers.

Semnele schimbării de strategie au apărut încet, încet, prin ieşirea politicii europene a Germaniei de sub tutela franceză, prin asumarea unui rol de sine stătător în restructurarea spaţiului Balcanilor de vest, ca şi în procesul de integrare europeană a fostului spaţiu est-european, relaţiile cu Rusia, raporturile atlantice, marile teme ale globalizării. Elita politică franceză a încercat să recîştige iniţiativa strategică prin lansarea procesului menit să ducă Uniunea Europeană într-o nouă etapă a istoriei sale, mai aproape de proiectul federalist, care se află la originea ei. Baza acestei construcţii avea să devină un act constituţional, pe care toate statele membre urmau să-l asume. Uniunea Europeană căpăta, astfel, aproape toate instituţiile şi atributele autorităţii, specifice unui stat. Reacţiile politice au fost de la început destul de nefavorabile, nu atît datorită conţinutului prevederilor, cît insolenţei cu care elita eurofilă franceză a monopolizat procesul şi cu care a respins aproape orice încercare de modificare sau amendare a textului pus sub nasul şefilor de stat şi de guverne, pentru semnare. Şi ei, evident, l-au semnat! Adevărata dezbatere politică s-a declanşat în cîteva ţări membre, abia cu ocazia începerii procesului intern de ratificare. Restul, printre care şi România, au luat-o ca pe o simplă formalitate ce trebuie, desigur, îndeplinită. Ironia istoriei a făcut ca prima ţară în care Tratatul a căzut la referendum să fie tocmai Franţa. Uriaşul eşec se datorează tot insolenţei, de data aceasta a preşedintelui de atunci, J. Chirac, care a vrut neapărat să se încoroneze ca "noul rege" al Uniunii Europene, pe spatele votului majoritar al francezilor. Doar că francezii se săturaseră de mult de ifosele sale şi de camarila corupţiei pe care a mutat-o din primăria Parisului, la Elysee şi pe culoarele guvernamentale. După votul negativ al Olandei, unde tratatul era contestat pe fond, ca un instrument de limitare drastică a suveranităţii şi puterii de decizie a instituţiilor olandeze, a urmat "NU"-ul irlandez. Tratatul constituţional a fost pus la frigider.

Cînd toată lumea credea că lucrurile se vor aranja şi Irlanda va da votul său pozitiv în toamnă, Germania iese din nou la rampă, condusă de mîna sigură a unui Preşedinte care nu se vrea jucător, dar care ştie să facă politică pentru Germania. Horst Koehler a condiţionat semnarea ratificării tratatului de decizia Curţii Constituţionale, chemată să decidă dacă drepturile de legiferare ale Parlamentului bicameral german sunt asigurate sau nu prin aderarea la noul Tratat Constituţional al Europei. Problema nu este cîtuşi de puţin tehnică, cum s-ar crede, ci 100% politică, iar importanţa ei trece cu mult de agenda politică imediată. Conform unor prevederi şi decizii ale Curţii Europene, întărite de textul Tratatului Constituţional, instituţiile legiuitoare din statele membre nu pot legifera împotriva sau diferit faţă de prevederile Directivelor Europene. Acest fapt, în sine, amputează grav un drept suveran al statelor membre, dispunînd cu privire la legiuirea viitoare! Pe bună dreptate, cîteva voci parlamentare s-au ridicat şi au pretins ca balanţa să fie reechilibrată. Dacă noi nu putem să legiferăm împotriva Bruxellesului, atunci nici instituţiile europene să nu poată legifera împotriva sau diferit faţă de prevederile legilor adoptate de legislativul Germaniei!!!!

Zilele trecute, Curtea Constituţională a Germaniei, sesizată de Preşedinte, s-a pronunţat, aparent în manieră solominică: a admis că Tratatul European este compatibil cu Constituţia Germaniei - ceea ce le-a permis politicienilor tradiţionalişti să răsufle uşuraţi, dar în acelaşi timp a admis că Bundestagul şi Bundestatul, cele două Camere ale Parlamentului Germaniei, au dreptul să adauge, în legea de ratificare, prevederi care să asigure respectarea primordialităţii legilor Germaniei faţă de orice legiferare a Uniunii Europene!!!!

Victoria non-conformiştilor europeni este deplină. Germania devine primul stat care are tăria să răstoarne ceea ce părea o regulă de fier a Uniunii Europene: primordialitatea legiferării europene asupra legislaţiei interne din statele membre. Aceasta este prima "revoluţie germană" a secolului XXI şi, mai mult ca sigur, nu ultima! Aici nu este vorba de a folosi sau nu frînele, în construcţia europeană, ci de schimbarea macazului!