Soldatul japonez

Fotografia care m-a impresionat cel mai mult din toata istoria pe care am să o relatez acum este aceea făcută în ziua de 12 Martie 1974 pe aeroportul internaţional din Tokyo. În imagine vedem un domn slab, îmbrăcat impecabil, într-un costum cu dungi, cu cravată. Zâmbeşte şi face cu mâna celor care au venit să îl întâmpine.

Domnul respectiv se numeşte Hiroo Onoda. A murit zilele trecute, la vârsta de 91 de ani. A fost ultimul soldat japonez dintre aceia rămaşi să lupte în junglă după înfrângerea Japoniei în cel de-Al Doilea Război Mondial.

Povestea sa este extraordinară, după orice standarde. Tânăr locotenent în 1945, el a primit ordin să se angajeze, împreună cu o mică grupă de soldaţi, într-o luptă de gherilă împotriva trupelor americane şi filipineze. Omul a urmat ordinul fără crâcnire. S-a predat abia în 1974. Şi abia după ce guvernul japonez, descoperind cine este, l-a adus pe fostul său comandant pentru a-i comunica, formal, ordinul de a se preda.

Hiroo Onoda a rămas în uniformă până în ultima zi, în junglă. Memoria fotografiei ni-l arată predându-şi sabia unor ofiţeri filipinezi. Mă întreb ce fel de uniformă era aceea care a rezistat 29 de ani în junglă? Omul şi-a predat şi puşca, în stare bună de funcţionare, precum şi o rezervă considerabilă de cartuşe.

Chiar nu ştiu ce să cred. Pe de-o parte, am un sentiment de revoltă. Cât de fanatizat trebuie să fie cineva încât să nu înţeleagă, timp de 29 de ani, că războiul s-a terminat? Onoda şi tovarăşii săi au fost anunţaţi, încă din 1945, prin manifeste aruncate deasupra zonei în care se ascundeau, despre sfârşitul ostilităţilor. Două decenii ei au crezut că este vorba despre "propagandă". La un moment dat, aproape de final, când a rămas singurul supravieţuitor al trupei sale, a ajuns la el chiar şi un hipiot japonez, care l-a asigurat că războiul a încetat. Onoda nu a vrut să priceapă. A omorât, de-a lungul anilor, şi câţiva localnici. A ars lanurile de orez din satele vecine pentru a împiedica, susţine el, activităţile inamicului.

Imperialismul japonez din secolul XX a lăsat în urmă nenumărate victime. Doar masacrul din Nanking, din 1937, a totalizat peste 200.000 de morţi. Trupele imperiale din acea perioadă s-au angajat în crime de război la o scară ce desfide imaginaţia. Este bine să reţinem acest lucru atunci când ne amintim de istoria "soldatului japonez".

Pe de altă parte, Onoda era, fără îndoială, un om extrem de disciplinat. Îşi iubea ţara. După întoarcerea în Japonia a avut, pe cât pot să îmi dau seama, o activitate chibzuită. A emigrat la un moment dat în Brazilia, unde a devenit fermier. A întemeiat chiar şi un fel de şcoală pentru tineri, pentru a-i învăţa să treacă peste greutăţile vieţii. Şi este oare corect să îl blamăm pentru o politică pe care el însuşi nu a influenţat-o direct în niciun fel? Îmi imaginez că nimeni nu l-a întrebat pe copilul sau pe adolescentul Onoda, în 1937, dacă să invadeze China sau să atace, în 1941, baza de la Pearl Harbor.

Misterul cel mai mare, pentru mine, este tot fotografia de pe aeroport. Iată un om care a trăit 29 de ani în junglă, într-un război perpetuu. Cu trei zile înainte se ascundea printre palmieri. Şi acum este pe aeroportul unei ţări hiper-industrializate. Într-un costum elegant, făcând cu mâna reporterilor şi publicului.

Este greu să nu fii impresionat. Nu doar de povestea celor 29 de ani, dar mai ales de transformarea uimitoare. Trei zile. Pentru mine, aceasta este partea cu adevărat uimitoare a istoriei soldatului japonez. Nu îndârjirea cu care a continuat lupta. Nu ordinea desăvârşită în care şi-a ţinut echipamentul. Nu demnitatea cu care s-a predat. Ci firescul pe care îl degajă la ieşirea din avion, în ceea ce, pentru el, trebuie să fi fost o experienţă mai degrabă apropiată de aceea din filmele SF.

Avem multe de învăţat din povestea lui Onoda. Despre regimurile autoritare şi totalitare ale secolului XX, despre care observ că există uneori o ignoranţă stupefiantă, de nescuzat. Onoda şi ţăranii filipinezi au fost, pe undeva, victimele întârziate ale unuia dintre aceste regimuri. La fel ca Soichi Yokoi, capturat în 1972 în Guam, şi Taruo Nakamura, prins în Decembrie 1974 în Indonezia.

Şi despre ideea de patriotism. Departe de mine de a crede că patriotismul scuză orice. Însă este ceva mişcător în felul în care unii dintre aceşti oameni au înţeles să îşi facă datoria timp de câteva decenii.

În cele din urmă, avem ceva de învăţat şi despre voinţa omenească. Am văzut o altă fotografie cu Onoda, în ceea ce pare a fi biroul său. Este înconjurat de cărţi, are un televizor şi nişte echipamente electronice. Zâmbeşte relaxat. Ni se spune adesea că nu avem ce face, că suntem condamnaţi să rămânem între "limitele culturii" noastre, că schimbarea este imposibilă. Însă Onoda a trăit în junglă treizeci de ani şi totuşi s-a adaptat imediat la lumea şi la valorile moderne. A privit înainte. Şi dacă îi înţeleg bine zâmbetul, cred că ce vrea el să ne spună este că nu e deloc greu.