Spania a emis un mandat de arestare pentru fostul lider separatist catalan Carles Puigdemont

Actualizare Liderul catalan Carles Puigdemont a fost reţinut de poliţia germană, a anunţat avocatul său, conform BBC.

Puigdemont a fost reţinut când traversa graniţa către Danemarca, în drum spre Belgia, conform informaţiilor oferite de avocatul său, Jaume Alonso-Cuevillas, pe Twitter.

Fostul lider catalan este acuzat de statul spaniol de rebeliune pentru rolul său în organizarea referendumului pentru independenţa Cataloniei în octombrie 2017, considerat ilegal.

F.C.

----------------------

Mii de manifestanţi au coborât vineri pe străzile Cataloniei după ce justiţia spaniolă a încarcerat cinci lideri separatişti pentru rolul lor în tentativa de secesiune a regiunii, şi a lansat mandate de arestare internaţionale contra altor şase, fugiţi în străinătate, relatează AFP.

La Barcelona, 24 de manifestanţi au fost răniţi uşor în ciocniri cu forţele de poliţie, care i-au întâmpinat cu lovituri de bastoane pe protestatarii ce se apropiau de prefectură.

Manifestaţiile fuseseră convocate din ajun de Adunarea Naţională catalană şi de Comitetele de Apărare a Republicii, înaintea comunicării deciziilor justiţiei.

Judecătorul Pablo Llarena de la Curtea Supremă i-a inculpat oficial vineri pe 13 lideri separatişti pentru 'rebeliune', infracţiune pasibilă de 30 de ani de închisoare.

Cinci dintre ei au fost arestaţi, printre care Jordi Turull, candidatul la şefia executivului regional, care urma să se prezinte sâmbătă în al doilea tur de scrutin în parlamentul catalan.

Alţi patru lideri sunt deja în închisoare de câteva luni.

Judecătorul a explicat ordinul de plasare în detenţie provizorie prin riscul 'ridicat' ca inculpaţii să fugă în afara ţării. De altfel, una din persoanele convocate, Marta Rovira, a preferat să părăsească Spania decât să compară în faţa judecătorului şi să rişte încarcerarea.

Judecătorul Llarena a emis de asemenea mandate de arestare împotriva fostului lider catalan Carles Puigdemont, care s-a exilat în Belgia împreună cu patru ex-miniştri regionali după proclamarea independenţei Cataloniei, la 27 octombrie.

Anunţul i-a inflamat pe manifestanţi, care la Barcelona au dat foc unor fotografii ale regelui Felipe al VI-lea - ceea ce constituie un delict în Spania - şi judecătorului Llarena. Protestatarii agitau drapele separatiste şi bannere prin care cereau 'Libertate pentru prizonierii politici'.

O altă adunare, mai calmă, a umplut vasta Piaţă a Cataloniei, în inima Barcelonei.

Televiziunea catalană a difuzat imagini cu mulţimi adunate şi în alte oraşe ale regiunii, precum Vic şi Tarragona.

În total, judecătorul a confirmat inculparea a 25 de persoane, practic întregul nucleu dur al liderilor separatişti. Inculpaţii pot face apel în faţa unei camere a Curţii Supreme. Dacă aceasta va confirma acuzaţiile, magistratul îi va putea trimite în judecată.

Opinia Cititorului ( 3 )

1. Abibag
(mesaj trimis de Ervin Kessler în data de 25.03.2018, 01:31)
Abibag
La 15 ani de la înființare, MNAC își face, în sfîrșit, datoria. Fără voie. Face (de)servicii analitice esențiale unor artiști care au făcut (de)servicii vizuale majore culturii române. Triada expozițională actuală îi cuprinde pe Ion Bitzan (etajul 1), Wanda Mihuleac (etajul 2) și Gheorghe Rasovszky (etajul 3).Fundătura artistică locală e perfect descrisă de cele trei (de)generații succesive de prestidigitatori ai vidului. Ei arată efectul culturii vizuale asupra artei lobotomizate în prealabil cu bisturiul realismului socialist. Cînd realismul socialist a lăsat locul diversității stilistice (în atingerea țelurilor propagandei), formația mentală a artiștilor români era deja denaturată. Ei procesau informația din vest cu dioptrii din est.Vedeau Adidas dar redau Abibag, fără să sesizeze că opțiunile artiștilor occidentali, din reviste și albume, nu erau alegeri pur tehnic-estetice, ci corespundeau unui profil antropologic, unei civilizații vii, diferite.Decalajul de civilizație dintre Occident și lagărul comunist făcea ca oglindirea suprafeței vizuale a artei vestice la noi să fie mai mistificatoare decît ignorarea ei. Civilizația autohtonă era-n genunchi, iar arta cu capu-n nori.Mimetismul a adus pop art cînd galantarele erau goale, fotorealism lipit de Omagiu și neo-constructivism cînd țara era în demolare.Informarea la zi i-a scos pe artiști din istoria locală, proiectându-i părelnic pe scena globală, deși nici unul n-a spart cortina de blugi a izolării.Cultura vizuală (arta extrasă din informația despre artă) a făcut imposibilă emanciparea artei locale de ”artă”, de o practică profesională decuplată de experiență și de interioritate.Sub dubla comandă a dogmei politice interne și a canonului estetic extern, artiștii au împăcat capra, varza, lupul și Scufița Roșie (oleacă chiar și pe Bunicuța), așa cum a făcut Ion Bitzan, patriarhul simulacrului absolut seren, Wanda Mihuleac, ”rebela” scăldată-n privilegii, sau Gheorghe Rasovszky, etern copil de mingi optzeciste care se vedea rachetă. Montajul expozițional de la MNAC e o fabulă sadică a cărei morală este că nu se putea altfel, nici atunci, nici acum, și că totul e bine cînd nimic nu se sfîrșește niciodată. Retrospectiva Ion Bitzan este mai degrabă o prospectivă – teza centrală a expoziției este cosubstanțialitatea demersului său (pseudo)avangardist cu practica artistică oficială.Nu travestiul sau presupusa schizofrenie a unui instrument propagandist grefat pe un discipol neo-avangardist, ci perfecta lor consonanță.Opera susține perspectiva: Bitzan n-a avut stofă tragică, de Faust, ci postav lucrativ, de Tănase Scatiu.A făcut neo-avangardă și propagandă otova, decenii în șir, ca un antreprenor de pompe, fie ele funebre sau de miere.Dexteritatea lui prodigioasă este vizbilă de la început – dacă în Peisaj bucureștean din 1956 îl calchiază pe Marius Bunescu (figură proeminentă a sistemului artistic în comunism), în Natura statică din 1957 se dedă la citate folclorice țuculesciene, act profetic, prin referirea la un artist marginalizat de sistem atunci, iar apoi intens elogiat.Recolta, din 1963, pune imaginea Bauhaus a anilor 20-30, gen Oskar Schlemmer, la lucru în favoarea cooperativizării, în timp ce Portretul zootehnistului Timar (1969) conjugă serialismul pop-art și fotorealismul cu stahanovismul.Asta nu-l împiedică să producă Fastul lucrurilor inutile (1970), un obiect abstract pur gratuit, extras din Trois stoppages étalon, de Marcel Duchamp (1913), sau Biblioteca arsă (1990), ecou sfruntat al Cărților lui Richard Artschwager (din anii 60-80),și al instalațiilor-biblioteci ale lui Anselm Kiefer, din anii 80.Coerența operei lui Bitzan nu e mentală sau conceptuală, ci strict manuală.Deontologia sa era aceea a unui culegător-vînător – tot ce prindea din aer era al lui.Voracitatea sa estetică, lipsa de scrupule etice și meșteșugul desăvîrșit l-au transformat în cel mai feroce prădător artistic al timpului.Victimele sale se numără și printre cei care, acum, apreciază nu doar producția sa de artă oficială cu șopârle (cu solzi lucioși și venin lipsă), ci și grafica sa abstract-constructivistă, produs de serie al veritabilului simulatronix care a fost Ion Bitzan.Ambiția prospectivă (neo-comunistă) a expoziției constă în impunerea continuumului propagandă/neo-avangardă, în cheia pretinsei valori estetice a ambelor.În realitate, arta lui Ion Bitzan nu este creație, ci execuție. El a executat teme oficiale la comandă politică, așa cum a executat teme avangardiste la comanda extrasă din expozițiile și albumele de artă contemporană la care a avut acces.Bitzan, un cinic cu o neîncredere funciară în valoarea umană a culturii (simplă meserie, cu un regulament de ordine interioară pe care inițiații îl fac să funcționeze în favoarea lor), făcea parte dintre artiștii care știau ce se cere la interior și la exterior.Oricine compară arta sa oficială ”provocatoare” cu aceea a unor Bulatov, Komar&Melamid, va constata completa inadecvare a ideii de subversiune la arta lui Bitzan.Iar cine compară arta neo-avangardistă a lui Bitzan cu, de pildă, Frank Stella, constată lipsa de viziune și de vitalitate a artei sale abstracte, la fel cum instalațiile sale cu manechine sînt simple glose pe marginea modelelor dramatice, gen Tadeusz Kantor.Arta lui Bitzan este ca și cum ar fi artă.E scenografie, duplicat al culturii vizuale, nu al existenței proprii.Bitzan este un non-subiect în opera lui Bitzan: pare artistul fără umbră, fără subconștient.Un similar corpus de practici artistice bibliografice este și cariera Wandei Mihuleac.Doar că lipsa de talent izbește în picturile, sculpturile și cărțile de artist, filistin spilcuite, gen artizanat cult de Fondul Plastic.Bitzan e doar o mînă, dar una de aur.Wanda Mihuleac e o mînă de celuloză. Limita e vizibilă în seriile de grafici 100% bitzanizante, precum cele dedicate lui Umberto Eco (snoabă ,opera Wandei Mihuleac e mereu dedicată unor nume mari), intitulate Il nome de la rosa (sic!), într-o fritaliană care arată veritabila anvergură intelectuală a artistei. Gongorice, experimentele de portofoliu corect politic ale Wandei Mihuleac se numesc fie Proiect ecologic pentru co-prezență fie Proiect ecologic mnemotehnic Mundus (e frisonant că acestă glosolalie putea fi luată în serios!).Fatalmente lipsită de umor, Wanda Mihuleac își etalează arheologogismul în Insula (1980), cu ruineleimaginare xeroxate 3D după proiectele cuplului francez Anne și Patrick Poirier.Atmosfera îmbîcsită, de crestomație decupată cu forfecuța, în bibliotecă, e mai vioaie în filmele scurte, precum video-acțiunea Secera și ciocanul (1974), în care, pe modelul altor fii și mai ales fiice de nomenclaturiști (Marina Abramovic e un caz similar, dar în istoriografia de artă ex-iugoslavă s-a scris despre asta, nu ca la noi, unde cariera multor doamne a fost complet decuplată de puterea părinților nomenclaturiști), Wanda Mihuleac, pe post de brigadieră conceptualistă, animează un grup de artiști (zîmbăreți și progresiști ca vai de ei!) care dau din mînă-n mînă cărămizi așezate pe un cîmp, în forma secerei și a ciocanului. Reușita reală a acțiunii este aceea de a submina subversiunea, de a reduce la ridicol ideea și practica protestului, înscenat de o protejată a sistemului capabilă să pună la cale o clacă tinerească, bășcălie fără risc.Bășcălia e laptele conceptual supt de Gheorghe Rasovszky.Gigi de la TVR e optzecistul per se: băiat de comitet, trage-n artă din toate pozițiile – vizuale, sonore, conceptuale, digitale, performative, manuale, politice, sisifice.La cît de simpatic e, nu ți-ar fi trecut prin cap că este un meta-entropic (meteahnă optzecistă, deh!), dacă nu ar fi fost această expoziție, care îl exhibă în goliciunea-i plenară. De la Exercițiu presocratic (1979) și Autoportretele 1-3 (1980), imitate după foto-acțiunile lui Ion Grigorescu (Trăisteni și Bucătăria, 1976), colajele (iarăși bitzanizante, lucru manual, dar cu două mîini stîngi) din seria Amfetamine și betacaroten (2000-2003), la filmele sonore recente, în care Gigi-grav dirijează muzică electronică, pătruns de propriile pase magice în fața camerei și de greutatea conceptelor aruncate pe ecran (Intercomunicate, în rongleză), până la peretele de tablouri și montaje, în care clonează artiști din toate generațiile, de la Doru Graur sau Ana Bănică (pictură pe mușama), la Florin Ciulache (tablouri reprezentând monitoare de computer, cu icoanele lor) sau Ecaterina Vrana (pictură subiectiv-simbolic-narativă, cu pastă groasă), pînă la Gerhard Richter (un peisaj/abstracție, în centrul căruia Gigi a adăugat un enunț conceptual robust: ”Fuck you all”) sau Joseph Kossuth (al cărui conceptualism încăput pe mîna lui Gigi dă ”Fake love, not war”), artistul doldora de cultură vizuală arată, finalmente, miezul întregii construcții – frustrarea, netedă, crasă, pictată pe o pânză hăcuită: ”Ce să confirm? Să confirm ce? Eu neg (dar și confirm).La greu.”La greu arată tot derizoriul culturii vizuale a clasei artistice autohtone, alcătuită din grobieni simpatici, manuali ai conceptului și savanți de copertă, belferi industrioși pe care trompetele curatoriale îi proclamă drept autori.Curatorii iau de bune temele, perioadele și seriile afișate chiar decătre artiști, prezentîndu-le publicului ca o portavoce, fără să releve tensiuni de profunzime, mistificări și deturnări, ci ridicînd în slăvi cultura vizuală a respectivului. Strict apologetic, curatoriatul devine management al unui produs vizual cu hermeneutică indusă de la sursă. O sursă Abibag, care se crede Adidas.
1. 1.1. WooooW (răspuns la opinia nr. 1)
  (mesaj trimis de anonim în data de 25.03.2018, 10:20)
  Sibiu-ul are ceva superb, Cluj-ul are o parte frumoasa iar o parte moderna care e execrabila.
2. Europa in dictatura democratica?
(mesaj trimis de anonim în data de 25.03.2018, 10:04)
"... ca din cauza asta se nasc cu vremea nemulțumiri care fac sa nu mai fie mult pana la revoluție,..." - Turgheniev: Apele primăverii, P 133, Corint, 2015.