Spoliere de ţară

Preşedintele Klaus Iohannis s-a întâlnit ieri cu delegaţia FMI, pe agenda convorbirilor aflându-se, potrivit comunicatului Administraţiei Prezidenţiale, trei subiecte: proiecţia bugetului de stat pentru anul 2016, posibilitatea începerii unui nou program de asistenţă de tip preventiv şi necesitatea continuării reformelor structurale, în special în domeniile energetic şi al transporturilor.

Întrevederea pe care şeful statului român a avut-o cu reprezentanţii FMI a avut ca scop doar informare reciprocă cu privire la punctul de vedere al fiecărei părţi, nu a fost un prilej pentru discutarea aplicată a problemelor cu care se confruntă România, respectiv a soluţiilor potrivite acestora. Misiunea Fondului a fost una de scurtă durată, însă oricând autorităţile române pot cere reluarea consultărilor şi pot include în agenda lor aspecte mult mai lămuritoare decât dilema clasică din relaţia România - FMI, anume "cu sau fără acord stand-by".

De pildă, de ce Polonia poate accesa liniile flexibile de credit, fără condiţionalităţi, pe care le oferă Fondul, în timp ce România nu este eligibilă nici măcar pentru liniile flexibile cu condiţii, în fapt se califică numai pentru acordurile de tip "stand-by". În limbajul FMI, pentru a fi eligibilă pentru primele două tipuri de creditare, cele "flexibile", un stat trebuie să aibă "instituţii puternice şi un istoric solid de macro-stabilitate".

Într-adevăr, ţara are nevoie de reforme structurale, dar îi lipsesc instituţiile care să le facă. Deocamdată, cerinţele FMI sunt o minge la fileu în care loveşte cu sete numai Direcţia Naţională Anticorupţie, prima instituţie autohtonă care a abordat, prin mijloace specifice, una dintre suferinţele "structurale" ale României - decapitalizarea populaţiei, prin drenajul de bani pe care îl fac, în mod constant, multe companii străine dornice de "colonii în Est". O realitate pe care, din păcate, Banca Naţională a României nu o include în preocuparea ei pentru menţinerea macro-stabilităţii, iar Consiliul Concurenţei a conştientizat-o lent şi cu eficienţă relativă.

La începutul perioadei postbelice, Japonia a demarat un proces treptat de reindustrializare, cu finanţare preponderent din două surse: din împrumuturi şi comenzi oferite de SUA, dar şi realizând capitalizare de stat prin atragerea economiilor populaţiei, pe principiul "de la mulţi, câte puţin". După 25 de ani de jaf, industria României arată ca trecută prin război, deci nu e mare diferenţă.

Săptămâna trecută, economistul american Joseph Quinlan recomanda României să acţioneze pentru a-şi păstra "capitalul uman". În completarea sfatului său, este imperativ ca România să reţină un maximum posibil din capitalul financiar existent în ţară, începând cu despovărarea consumatorului român de "adaosurile" impuse arbitrar de către companiile furnizoare de bunuri şi servicii, străine sau autohtone. Totuşi, s-a ajuns la stadiul în care "Strigătul", celebrul tablou al pictorului norvegian Edvard Munch, ar putea fi expus cu subtitlul "imaginea cumpărătorului român contemporan".

Pe reţelele de socializare, românii îşi arată unii altora fotografii cu nenumărate situaţii în care retailerii practică în România preţuri mai mari pentru aceeaşi marfă pe care o vând în alte state europene, fie haine, fie alimente. Recent, chiar şi un turist polonez s-a mirat public de faptul că preţurile dintr-o reţea de magazine, prezentă şi în România, şi în Polonia, sunt la jumătate în ţara sa, faţă de cum le-a găsit aici.

În mod similar, datele statistice ale Băncii Centrale Europene pentru intervalul 2000 - 2015 arată că, în România, creditele au fost de două ori mai scumpe comparativ cu ţările din zona Euro. Anul trecut, un reportaj al televiziunii publice prezenta cum, pentru aceeaşi sumă împrumutată, un român restituie de până la şase ori mai mult decât un belgian.

În privinţa utilităţilor publice, starea de fapt este la fel şi a venit la pachet cu privatizările din domeniul energetic făcute de statul român, motiv pentru care anumite autorităţi au fost mai atente. Dosarul "Apa Nova" a fost detonat târziu, dar odată cu acesta DNA a demonstrat cum compania franceză Veolia a majorat în mod repetat tarifele percepute populaţiei, dând mită pentru ca administraţia locală din Bucureşti să accepte respectivele creşteri.

În anul 2014, DNA a scos o buruiană din conducerea Autorităţii Naţionale de Reglementare în domeniul Energiei, prin reţinerea şi trimiterea în judecată a lui Sorin Claudiu Dumbrăveanu, la acel moment vicepreşedinte al instituţiei. În contextul dosarului penal, s-a aflat că ENEL Distribuţie Muntenia practica taxarea dublă, pentru certificatele verzi, a consumatorilor de energie electrică pe care îi deservea. Un an mai târziu, ANRE a prins curaj şi a amendat GDF Suez Energy România, pentru că "investitorul" francez nu se mulţumea să factureze consumul curent, ci şi cel "estimat" în avans, pe două luni, emiţând simultan trei facturi.

Succesiunea acestor evenimente arată ceea ce în mod normal ar fi un paradox, dar în România este realitate: DNA a reglat funcţionarea unei instituţii care prin statut îndeplineşte o funcţie de reglementare, de care beneficiază întreaga societate românească. De aici, se vede caracterul naţional pe care îl are lupta anticorupţie dusă de DNA şi SRI, precum şi faptul că astfel de conduite deviante manifestate de companiile private trebuie corectate de către autorităţile de stat, pentru că, în România, reglarea naturală a pieţei libere nu funcţionează.

Prin contrast, se remarcă absenţa partidelor politice din peisajul acestei probleme de ţară, în pofida potenţialului electoral pe care l-ar avea hoţia sistematică practicat asupra populaţiei, de respectivele companii demascate prin acţiunile DNA. Poate că în preţul mitei intră tăcerea şi păstrarea ei, cel puţin de către formaţiunile politice care au avut ocazia să dreseze, conform intereselor proprii şi în funcţie de ciclul alegerilor, voinţa puterii legislative şi puterii executive a statului român.

Poate că partidele autohtone duc lipsă de economişti şi experţi în finanţe, care să le explice propriilor lideri că o ţară puternică îşi apără avuţia şi se pune la adăpost de fluctuaţiile pieţelor financiare internaţionale, cum capitalul naţional se află în antiteză cu cel speculativ şi de ce bunăstarea cetăţenilor nu se ascunde în conturi off-shore din străinătate.