Statul Mini-Max

Este nevoie de cîte o furtună a realităţii ca să măture din calea gîndirii de bun-simţ maldărul de gunoi produs de "gîndirea cu premeditare" şi de alte forme ale "sfertodoxiei" de uz politico-academic. Dacă America va avea ceva de pierdut din această criză financiară, ce anunţă recesiunea, dincolo de banii fără acoperire care au făcut atît de mulţi oameni fericiţi, atunci să sperăm că va pierde supremaţia incontestabilă în materie de incubatoare ale superficialităţii "academicoide" şi cuptoare ideologice ale "cercurilor de interese". Sub ochii noştri, se prăbuşeşte nu doar celebrul indice Dow Jones, ci şi un uriaş talcioc al pseudo-conceptelor şi teoriilor bune la orice, atît timp cît se vînd! Adică le cumpără cineva şi le aplică după cum îl duce capul, în materie de economie, politică sau politică internaţională!

Unul dintre "produsele" pe care le putem arunca la coş, de-acum, fără regrete, este celebra dezbatere/confruntare pe marginea dihotomiei: stat-minimalist/ stat-maxi-optimalist.

Încercarea de-a fixa o anume dimensiune, prestabilită, rolului şi capacităţii de intervenţie statală, de la economie, la securitate şi de la asigurări, la educaţie, a fost marota ultimelor două decenii şi jumătate. Disputa hiper-liberalism contra stat-intervenţionism a făcut să curgă niagare de cerneală tipografică, pe sute de pagini de cărţi cu tituluri academice sau de larg consum.

Ce ne spune astăzi realitatea? Formulele ideologice cu privire la rolul statului sunt bune doar de aruncat la coş! În locul lor ne putem permite, în sfîrşit, luxul să vedem culoarea realităţii. De exemplu, să vedem că există nu "Statul", ci state, realităţi instituţionale şi politice fiecare foarte diferite unele de celelalte, de la fundamentele construcţiei filosofico-juridice, pînă la organizare şi practici de administrare a treburilor publice. Este, în sfîrşit, loc să spunem că statul nu este o entitate independentă de societate, de cultura şi caracteristicile ei istorice. Ceea ce poate sau nu poate face un stat, depinde mai mult de un contract social, exprimat la un moment dat politic şi chiar juridic, decît de o teorie optimală cu privire la rolul şi funcţiile sale.

Intervenţia Guvernului şi a Congresului Statelor Unite în economia americană, astăzi, spre exemplu, nu are nimic de-a face cu controlul autoritar statal exercitat asupra economiei şi a resurselor de cercurile puterii de la Kremlin! Pretenţia premierului Putin de-a da lecţii de responsabilitate şi seriozitate Administraţiei şi Congresului de la Washington îl umplu de ridicol.

Într-o societate cum este cea britanică, ca să luăm un alt exemplu, a vorbi despre un rol limitat al statului este natural în raport cu cultura societăţii respective. Statul este puternic şi intervine cînd este vorba despre asigurarea justiţiei, organizarea legală a afacerilor, administarea legală a fondurilor şi a bunurilor publice. În România, intervenţia statului a fost şi este maximală doar în folosirea mecanismului bugetar, ca mijloc de distribuire şi redistribuire a celei mai mari părţi din resursele sociale dis­ponibile, fie ele umane, financiare sau exprimate în oportunităţi profesionale şi de afaceri. Statul România a fost şi este un stat "bugetiform", în care rolul principal al politicii şi al legiferării este acela de-a mări volumul sau viteza de rulare a fluxurilor generate sau alimentate bugetar. Oricare ar fi culoarea politică a partidelor aflate la guvernare şi orice ar scrie ele prin programe de care nu se ţin niciodată, în lipsa unei schimbări radicale a societăţii, statul ei, adică al nos­tru, va rămîne exact cum îl ştim: abuziv, părtinitor, intrusiv, risipitor, în niciun caz minimal! Şi nici maximal, pentru că acum, ca şi altă dată, nu se îngrijeşte de dezvoltarea învăţămîntului şi a civilizaţiei, nu sprijină dezvoltarea comunitară, nu încurajează şi nici nu finanţează formele alternative de control social asupra politicului şi administraţiei, nu se îngrijeşte cîtuşi de puţin de moştenirea pe care o vom lăsa generaţiilor ce vin după noi, din punct de vedere al resurselor vitale - de la calitatea apei, a solului şi a aerului, pînă la demografie şi resurse de dezvoltare. Din toate aceste perspective şi din multe altele, statul nostru este, încă,unul extra-plat şi ultra-minimal.

În sfîrşit, statul este un administrator. Un administrator nu poate fi nici maximal, nici minimal. El poate fi un administrator eficient, performant, care sporeşte calitatea şi valoa­rea bunurilor administrate, sau unul neperformant şi dis­tructiv, care risipeşte tot ce-i cade sub mînă. Intervenţia Administraţiei şi a Congresului Statelor Unite în afacerile Wall Street-ului nu are de-a face nici cu ideologia liberalist-neintervenţionistă, nici cu etatizarea ca formă de comunism, ci cu acţiunea unui administrator, responsabilă să gestioneze o situaţie de criză, care afectează toate dimensiunile sociale şi ale vieţii individuale. Nu despre statul minimal sau maximal este vorba aici, ci despre responsabilităţi ale mandatului de guvernare. Este servit Binele Public, prin intervenţia fără precedent a Administraţiei în economie? Răspunsul este unul esenţialmente politic, de aceea trebuie formulat de Congres, de reprezentanţii alegătorilor, nu de justiţie, nu de mass-media, nu de gînditorii academici sau de idologii de serviciu ai partidelor. Oricine poate avea o părere şi în America este asigurat că poate să şi-o exprime, liber, dar singurul răspuns care contează, pentru decizie, este cel politic!

Nu-mi aduc aminte să ne fi întrebat cineva vreodată, pe noi, alegătorii din România, ce rol am vrea să joace statul nos­tru Mini-Max, cît şi cum să intervină în economie, în viaţa privată a cetăţenilor, cît de opresiv să fie, sau cît de darnic cu clientela politică, pe seama fondurilor publice, după cum n-am auzit să fi încasat cineva penalităţi pentru proasta ges­tiune a treburilor publice! Dimpotrivă!