Statul sunt eu (eşti tu, e el, ea, suntem noi, sunteţi voi, sunt ei, ele...)

Preşedintele Klaus Iohannis a participat luni la festivităţile prilejuite de Ziua Marinei.

Ca să poată fi prezent din vreme, să nu rateze prima salvă, prima fluturare de pavilion, a plecat la mare de miercuri. A făcut o "punte", cum se spune la noi, românii... A îmbinat utilul cu plăcutul şi a îndesat câteva zile de plajă în "minivacanţă", termen autohton la modă, creat special pentru a bagateliza nemunca estivală...

Acum vreo zece ani, aveam o firmă care importa şi distribuia carte şcolară, de şi în limba engleză. Spre sfârşitul verii, acest comerţ sezonier intra vijelios în activitate. Maşinile de marfă plecau, care încotro, să aprovizioneze inspectoratele judeţene şi cele peste 14.000 de şcoli cu manualele atât de necesare programei (şi exportului de forţă de muncă). Invariabil, şoferul care pleca la Constanţa venea mieros la mine să mă întrebe dacă am ceva împotrivă să-şi ia nevasta în dubă şi să plece de vineri seara în cursă, că "îşi plăteşte ea partea de cazare şi prindem şi noi câteva zile de soare, nu deranjăm pe nimeni, luni sunt la inspectorat la prima oră şi pornim repede înapoi!"... N-aveam nimic împotrivă niciodată, dar era frumos că mă întrebau oamenii...

Parcă îl văd pe Iohannis, când vine consilierul şi-i spune "Domnule Preşedinte, luni trebuie să fiţi pe litoral că e Ziua Marinei!"... "Daaaa? Ce mai avem de făcut pe-aici, că mă bate gândul s-o iau pe Carmen şi să plecăm de mâine, abia nu prindem aglomeraţie... Am telefonul la mine, dacă e ceva, joi nu se întâmplă mare lucru, prindem şi noi weekendul la plajă..."

La societatea mea comercială, angajaţii îmi explicau mie ce inginerie dibace aveau să facă. Eu, lor, nu. Şi eram un amărât de asociat într-un nenorocit de SRL... Nu făceam punţi, că mi-aş fi furat singur căciula şi mă făceam şi de băcănie faţă de oamenii mei... Zile cu soare erau destule, pe mapamond, şi în sezonul mort.

Klaus a simţit cu siguranţă nevoia să explice cuiva, unui subaltern, logica raidului de sfârşit de săptămână pe litoral, pe banii firmei. Subalternul şi-a râs în mod cert de el, în forul lui interior, şi l-a bârfit ulterior cu voce tare prin toate forurile exterioare.

Aşa se întâmplă, inevitabil, când un oficial îşi flutură imprudent faldurile funcţiei şi i se vede natura umană.

Concediile, weekendurile, previzibile, la Sibiu, entuziasmul turistic, maxima grijă pentru timpul liber, fotografiile, instinctul patrimonial şi poveştile, casele de închiriat, tot ce face, spune şi arată Preşedintele contravine convenţiei misterului grav şi formal care îi desparte pe conducători de meschinăria rutinei plebee.

Klaus nu e popular, nu caută să-şi exhibe apucăturile umane, comune, faţă de popor, pentru a fi îndrăgit, pentru a-şi arăta lipsa de aroganţă. El rămâne arogant, iar transparenţa actelor sale îi aduce tot atâta popularitate ca mâncatul în faţa unui geam care te desparte de o mulţime înfometată.

Iohannis nu îndulceşte comercial percepţia asupra persoanei în funcţie, cum a făcut, cu succes, Băsescu, el demitizează funcţia, vulgarizează demnitatea deţinută.

Şeful care devine om de rând nu mai e şef.

Preşedintele nu mai e ce-a fost.

Republica nu mai e ce-a fost. În atari condiţii, ea încearcă să se folosească de prestigiul trecut al regatului...

Un cortegiu funerar interurban a purtat-o pe săraca Ana de Românica, cale de 130 de kilometri de drum naţional, ca o caravană a moaştelor unei onorabilităţi aristocratice trecute.

Cam repede şi cam departe însă... O procesiune prea lungă şi prea rapidă pierde solemnitatea. Devine un convoi motorizat care transportă în grabă un mort pe care graba îl face nedemn de omagii pioase.

Dar, o înmormântare regală e întotdeauna un spectacol de succes. Numai că România e o republică... Care, chiar şi atunci când era regat, nu o avea pe Ana regină...

Antena 3 titra în ziua funeraliilor: "Monarhi din toată Europa au venit să asiste..." şi "Capetele încoronate a trei imperii..." M-am uitat în listă... "alteţa sa... alteţa sa... alteţa sa..."... Căutam măcar un singur "Maiestatea Sa"... Sintagma apărea numai la Mihai, neprezent la solemnitate... Imperiile de care se vorbea sunt republici de la Primul Război Mondial, graniţele lor nu mai sunt aceleaşi, iar "capetele încoronate" n-ar îndrăzni să facă prea mare tevatură pe această temă la ele acasă...

Regele Mihai a transmis defunctei un mesaj pe Facebook... Se poate ceva mai ridicol, mai sordid, mai tragicomic?!?

Eu nu cred că nonagenarul Mihai are cont de Facebook, nu cred că socializează, dă like şi share-uieşte poze cu pisici, nu cred că înţelege ideea de Facebook. Nu cred că, în caz că mai e în viaţă, lucru de care, sincer, mă îndoiesc, i-ar fi dat prin cap o asemenea idee. Cred că o minte luminată din cadrul biroului de presă a considerat oportun gestul pentru a spori popularitatea Casei Regale, imaginându-şi că tineretul român se va topi la unison de admiraţie, crezând că Regele e într-atât de uman, de obişnuit, că şi-a renegat esenţa divină şi vânează pokemoni în curtea de la Versoix, pentru a fi de aceeaşi teapă cu supuşii.

Preşedintele vrea să fie om de rând, şi reuşeşte;

Regele e aruncat în vulg, lumea devine de o constanţă socială banală...

Ilf şi Petrov ţineau o fascinantă teorie a lumilor, Lumea Mare şi lumea mică. În Lumea Mare, un aviator se aventura dincolo de Cercul Polar să exploreze şi să cartografieze Necunoscutul. În lumea mică, asociaţia de locatari se întrunea ca să stabilească cui va reveni spaţiul locativ al pilotului în caz că acesta nu se mai întoarce.

Cele două lumi au coexistat întotdeauna, şi, chiar dacă s-au schimbat oarecum detaliile, frontiera dintre ele a rămas mereu clară, infranşisabilă.

În prezent, în România, lumile tind să se confunde. În cea mare nu se mai construiesc Transfăgărăşanuri, Bumbeşti-Livezeni-uri, societăţi multilateral dezvoltate. Oamenii mari şi cei mici apar deopotrivă în pagini de tabloid, drumul de jos în sus e la fel de scurt ca şi cel de sus în jos, societatea e din ce în ce mai pestriţă, mai eterogenă, dar mai general aidoma.

Esenţa primară, biologică, animală domină spiritul, abstractul, perspectiva.

În natură nu se fac prognoze. Lucrurile se petrec, pur şi simplu, nu există bine sau rău.

Animalele îşi trăiesc destinul biologic, determinat genetic.

Animalele nu se confruntă. Se evazionează. Nicio specie nu are confruntarea în genă, ci doar evaziunea. Animalul se fereşte, amână sine die, dacă poate. Dacă nu, amână doar până ce inevitabilul îi bate la uşă.

Omul e un animal. Oamenii simpli trăiesc de azi pe mâine, amână, deleagă, trăiesc momentul. Oamenii simpli au inventat distracţia. Adică treaba aia care te "distrage", îţi abate atenţia de la cursul firesc, serios, important, dar uneori neplăcut, al vieţii.

Problema cu care ne confruntăm acum e că Statul a început să se comporte ca o persoană fizică, ca o entitate individuală, ca un animal.

Dacă naturii nu-i e proprie confruntarea, societatea e determinată tocmai de contrar. Un mediu organizat se conduce după norme care depind de prognoze, de regulile proprii, de asumare, care exclud evaziunea şi amânarea şi promovează confruntarea, decizia promptă, anticipaţia, profilaxia, acţiunea.

Când Statul a început să trăiască de azi pe mâine a fost pierdut...

Statul a ajuns să rostogolească datorii, fără soluţii definitive, a început să-şi ia angajamente numai ca să tragă de timp, formulează promisiuni neonorabile, a încetat să-şi asume realităţile care nu-i convin.

Statul e ca noi!

Nu numai Preşedintele e mărunt, exact ca noi, nu numai Regele a devenit banal şi cenuşiu ca noi, însuşi Statul a ajuns unul de-al nostru, atât de apropiat şi de asemănător naturii noastre că nu ne-am sfii, întâlnindu-l pe stradă, să-i spunem "Băi!"...

Statul Român e o persoană, şi încă una labilă, săracă, disperată, cu o situaţie precară şi fără soluţii la orizont. Statul e însurat cu o nevastă care-i displace şi care-l înşală (clasa politică), are copii leneşi şi zurbagii, care chiulesc şi învaţă prost (noi, poporul ), are o slujbă murdară şi prost remunerată, e dator la colegi (alte state), care fac mişto de el, nu se simte prea bine şi şi-a pierdut de tot bucuria de trăi... Nu m-ar mira ca, într-o zi, să găsim un bilet prin care Statul să ne spună că şi-a luat lumea în cap...