Sub ape

Nenorocirea s-a întâmplat în plină zi, în jurul prânzului. Dar nici aşa nu a fost timp să te dai la o parte din faţa urgiei. Cauza, a fost, după toate aparenţele, o alunecare de teren. Asta a cauzat ruperea unui baraj din nordul Indiei. Valul de apă şi de bolovani a distrus o întreagă hidrocentrală, omorând peste 30 de oameni, după care a luat-o la vale şi a lovit un sat. Peste 200 de oameni sunt încă dispăruţi.

Tragedia de acum o săptămână este doar una dintr-un şir întreg de dezastre produse de barajele artificiale. O listă scurtă, cu câteva dintre cele mai recente:

Acum doi ani, tot în nordul Indiei, ploile abundente au dus la ruperea unui baraj. Peste 20 de morţi. În 2018 nu mai puţin de patru baraje au cedat, din Laos în Statele Unite. Zeci de morţi. În 2011, un baraj din Japonia a fost avariat de un cutremur. 8 morţi. În 2009, un accident în sala turbinelor unui baraj din Rusia a luat 75 de vieţi.

Este ciudat, nu-i aşa? A ajuns la modă să te declari "ecologist". Să spui că eşti preocupat de mediul natural. Vedem asta peste tot în jur. Companiile care construiesc automobile se jură că nu vor mai folosi motoare cu ardere internă. Consumatorii sunt îndemnaţi să vină cu sticla de acasă, să o umple în magazin. Politicienii ne asigură că, dacă vor fi aleşi, vor rezolva problema "încălzirii globale".

Şi totuşi, în tot acest concert, există o notă lipsă. Hidrocentralele au fost până acum scutite de atenţia şi de ostilitatea cu care presa şi activiştii tratează, să spunem, paiele de plastic. Cu toate că impactul acestor structuri asupra mediului este colosal. Iar accidentele, atunci când se produc, sunt terifiante.

În 1975 au cedat două baraje din China comunistă, din provincia Henan. Exact câţi oameni şi-au pierdut viaţa nu este clar, din cauza cenzurii. Probabil au fost în jur de 200.000. Plus alte zece milioane care au rămas fără case. Un bilanţ cam la fel de negru ca acela al celebrului tsunami din 2004.

Nici o parte a lumii nu a scăpat. În 1928 a cedat un baraj din California (aproape 500 de victime). Cam tot atâţia au murit în 1972, tot în Statele Unite, în două incidente diferite. În 1986, în Sri Lanka un baraj prost construit a produs aproape 200 de pierderi de vieţi omeneşti. În 1959 ruperea barajului Malpasset, din Franţa, a ucis peste 400 de oameni. Nici noi, în România, nu am fost scutiţi. În 1991 au fost 25 de morţi şi mii de oameni au rămas fără adăpost după ce o viitură a distrus barajul Belci, din judeţul Bacău.

Unul dintre cele mai grave incidente de acest tip s-a petrecut în 1963, în Italia. O bucată imensă dintr-un munte s-a rupt şi a alunecat în lacul din spatele barajului Vajont. Curios, barajul nu s-a rupt. S-a produs însă un val seismic extraordinar, de circa 250 de metri înălţime, care a trecut peste baraj şi a produs prăpăd în vale. Au murit aproximativ 2500 de oameni. Imaginile surprinse de cei care au ajuns acolo după accident sunt cu adevărat apocaliptice.

După 1989 a început şi la noi să scoată capul tot felul de activişti de mediu. Unii fac o treabă extraordinară. În timpul guvernării Ponta, spre exemplu, lumea a ieşit în stradă pentru a împiedica distrugerea mediului şi a vestigiilor romane din Roşia Montană. Acum câteva luni, un activist a fost ucis, probabil de mafia lemnului. Sper că Poliţia îi va prinde pe făptaşi.

Însă o parte din "ecologismul" românesc este din carton. Spre deosebire de alte ţări din fostul lagăr comunist, unde temele ecologiste au fost importante pentru critica regimului, la noi Ceauşescu a scăpat ieftin la acest capitol. Asta cu toate că industria comunistă otrăvise toate apele, iar Geniul Carpaţilor măcelărea urşi pe domeniile sale de vânătoare.

Ce începe suspect nu ajunge departe. Politicienii şi liderii de opinie "verzi" se ocupă azi cu tot felul de lucruri. Unele legitime: exportul ilegal de lemne sau poluarea din marile oraşe ale României. Însă altele pur şi simplu copiate după experimentele bizare din Occident. Maşini electrice? S-a gândit vreunul dintre politicienii care au introdus scutiri de impozite cine îşi permite să îşi cumpere o Tesla? Îi subvenţionăm, cu alte cuvinte, tot pe bogaţi...

Hidrocentralele au fost monumente cu care regimul comunist se mândrea. Şi, ca în atâtea alte cazuri, era vorba de o afacere foarte proastă. Sute de râuri au fost făcute praf. Specii de peşti precum lostriţa sau cega practic au dispărut. Zeci de localităţi stau în umbra acestor coloşi de beton.

Cu toate acestea, nimeni nu pare să observe nimic. Cel puţin, nu politicienii noştri. În alte părţi aleşii încep să ia măsuri. În Statele Unite, sute de baraje au fost deja demolate, inclusiv unele de zeci de metri înălţime. În România, ni se spune, avem alte probleme. Mă uit, de pildă, pe programul USR. (Cu ceilalţi nici nu are rost să ne pierdem timpul). Doar ceva despre ambalajele care poluează mediul. Corect, dar care e soluţia? Mobilizare ca pe timpul lui Ceauşescu, când mergeam cu sticla goală să o dăm la schimb? Mai scoatem capul de sub apă?