Talmeş- Balmeşul non-Hamiltonian al Europei

Optimiştii consideră că odată ce Regatul Unit va fi ieşit, U.E va deveni în sfârşit o entitate mai coezivă. Totuşi, se poate ca această precizare să fie excesivă, conform Projectsyndicate.org.

NEW YORK - Săptămâna trecută, Comisia Europeană a dezvăluit un plan pentru a ajuta ţările europene să gestioneze şocul pe scară mare al depresiei provocat de COVID-19. Bazându-se pe o recentă propunere franco-germană, Comisia solicită un fond de recuperare de 750 de miliarde de euro (834 miliarde de dolari) (din care 500 de miliarde de euro vor fi distribuite sub formă de subvenţii şi 250 de miliarde de euro sub formă de împrumuturi).

Banii emişi prin acest plan aşa-numit "UE pentru următoarea generaţie" vor trece prin programele Uniunii Europene, pentru a atinge obiectivele Comisiei, inclusiv agenda sa pentru economia digitală. Comisia va strânge fonduri pe piaţă prin emiterea de obligaţiuni pe termen lung, iar eforturile lor vor fi susţinute de o creştere sugerată a noilor taxe, precum cele privind emisiile de gaze cu efect de seră, serviciile digitale şi alte domenii ale comerţului supranaţional.

În funcţie de situaţie, UE este încă o uniune de transfer incompletă în care resursele (umane, fizice, financiare) se deplasează până acum de la periferie la centru - adică în Regatul Unit sau Germania. În mod ironic, unul dintre aceşti poli de atracţie, Marea Britanie, a decis să părăsească UE, în mod evident, pentru a pune capăt fluxului de migranţi în economia sa. Cu Brexitul, care a avut loc oficial la 31 ianuarie, UE a început deja să se dezintegreze.

Optimistii cred ca, odata cu Marea Britanie, o UE mai coezivă poate să iasă în sfârşit. Dar această predicţie pare prea roz. La urma urmei, Regatul Unit nu a fost neaparat un obstacol în calea integrării, ci mai degrabă o scuză pentru alte state membre reticente pentru a evita legăturile mai strânse. De exemplu, Marea Britanie nu a fost cea care blochează sistemul european de asigurare a depozitelor, care este necesar pentru a completa uniunea bancară din zona euro; acea onoare cade în Germania.

Odată cu ascensiunea partidelor populiste în toată Europa, a fost mult timp clar că următoarea criză majoră ar constitui o ameninţare existenţială pentru UE. UE trebuie să demonstreze acum că depinde de provocarea finalizării procesului său de integrare. În caz contrar, s-ar putea confrunta cu un "moment Jeffersonian" care îl va returna într-o formă de confederaţie cu doar o suveranitate comună limitată.

Faţă de prăpastie, Franţa şi Germania au conceput un plan de atenuare a impactului economic devastator al pandemiei. În timp ce propunerea lor are meritele sale, Alexander Hamilton nu ar fi mulţumit - şi pe bună dreptate. Pentru început, emisia de obligaţiuni prevăzută nu ar avea o "garanţie solidară" şi, prin urmare, nu ar constitui o mutualizare reală a datoriei. Propunerea finanţatorului George Soros pentru obligaţiunile perpetue ale UE sau pentru console ar atenua această problemă, dar nu ar rezolva-o. Şi, în orice caz, dacă fondurile nu vor deveni disponibile până în această vară, s-ar putea să fie deja prea târziu pentru ţările afectate, precum Italia, Grecia şi Spania, care se vor confrunta cu un sezon turistic îngrozitor.

Mai mult decât atât, neîncrederea dintre "cei patru frugali" ai UE (Austria, Danemarca, Olanda şi Suedia) şi ţările presupuse "înfrumuseţe" din sud (inclusiv Italia, Spania şi Grecia) rămâne atât de profundă încât este dificil să ne imaginăm orice soluţie pe termen lung adoptată. O hotărâre recentă a propriei instanţe constituţionale a Germaniei a transmis un semnal puternic instituţiilor europene la ce ar trebui să se aştepte pe viitor. Deşi în cele din urmă decizia va fi anulată de Curtea Europeană de Justiţie şi ignorată de Banca Centrală Europeană, BCE se confruntă totuşi cu limite politice ale acţiunilor sale.

Germania va trebui fie să ofere un fond fiscal parţial al UE cu banii proprii ai contribuabililor, fie să permită instituţiilor UE să ofere un sprijin reciproc suficient (începând cu bugetul zonei euro) pentru întreaga uniune monetară. Dacă fondul de recuperare propus de UE ar fi capabil să revitalizeze bugetul zonei euro - în special funcţia sa de stabilizare niciodată, nu ar fi fost de acord - asta ar reprezenta, prin sine, o realizare semnificativă.

După ce a semnat un plan comun cu Franţa, Germania a presupus că nu ar putea spune pur şi simplu "nein" atât pentru fondul monetar, cât şi pentru cel fiscal (adică uniunea în devenire fiscală şi de transfer). Ambele sunt necesare pentru ca euro să supravieţuiască. Însă, chiar şi cu situaţiile în vigoare, întrebările critice ar rămâne nesoluţionate, nu în ultimul rând durabilitatea datoriei publice crescânde a Italiei. Italia ar trebui să facă paşi masivi pentru a restabili creşterea şi competitivitatea acum, când avantajul său comparativ în turism a fost atât de grav compromis.

În general, deşi orice abordare comună europeană a crizei COVID-19 este un pas în direcţia corectă (şi, cu siguranţă, mai bună decât nicio acţiune), nu există prea puţine motive pentru a vă aştepta ca UE să se desprindă de îndelungata sa tradiţie de a face pur şi simplu pasaj. Dacă liderii europeni pot preveni o defalcare imediată.