Ţinta: America

Vreţi să ştiţi de ce Putin crede că este "pe val"? Da, situaţia din Ucraina pare să îi fie, pe moment, favorabilă. Forţele sale au zădărnicit, anul trecut, o ofensivă anunţată mai mult de presă decât de comunicatele militare. Anul acesta, Occidentul trece printr-o stare de apatie, ceea ce rezultă în reducerea ajutorului militar pentru Ucraina.

Nu, nu acesta este motivul principal. Pentru a înţelege socotelile lui Putin şi ale regimului său, trebuie să ne întoarcem în istorie. Nu de alta, dar se vede treaba că tiranul de la Kremlin chiar aşa îşi justifică şi îşi înţelege propriile acţiuni.

Vă propun să ne întoarcem în timp, în Anul Domnului 1945, şi se ne uităm în jur. Ce observăm? Vedem două mari tiranii - Germania nazistă şi Japonia imperiala - îngropate sub ruine. Vedem, desigur, steagul roşu al Uniunii Sovietice care flutură deasupra Reichstag-ului şi trupele sovietice care ocupă Europa de Est. URSS-ul este în tabăra învingătorilor. Însă imperiul sovietic este la rândul său devastat, iar triumful său este mai degrabă unul regional.

Singurul învingător real este SUA. Portavioanele sale domină Pacificul. Aviaţia sa a lansat primele arme nucleare din istorie. Cultura americană modelează minţile a sute de milioane de oameni, de pe toate continentele. Economia sa domină autoritar deasupra tuturor celorlalte.

Aud adesea că Vladimir Putin este motivat de un resentiment faţă de disoluţia Uniunii Sovietice. Teza aceasta este inexactă. Putin nu are multe motive să idealizeze URSS-ul lui Andropov. Brejnev sau Hruşciov. Şi nici nu s-a manifestat ca un admirator al lui Stalin. De fapt, suspectez că pe acesta din urmă nici nu îl are la inimă. De ce? Exact din cauza acestui an, 1945.

Ceea ce opinia publică îşi mai aminteşte acum despre 1945 este că atunci apar primele semne ale Războiului Rece. Corect, dar incomplet. În 1945 s-a format, la San Francisco, Organizaţia Naţiunilor Unite. Altfel spus, s-au pus bazele "ordinii politice internaţionale".

Acesta a fost un proiect, în esenţă, american. Regulile au fost stabilite, în linii mari, de Statele Unite. Nici măcar URSS-ul lui Stalin nu s-a opus. A acceptat - în principiu cel puţin - marea schemă propusă de Washington.

Şi cum ar fi putut lucrurile să stea altfel? Statele Unite erau nu doar liderul statelor democratice, dar erau un gigant faţă de toţi ceilalţi. Imperiile britanic, francez şi olandez erau pe ducă. China era divizată de un război civil.

În 1945 era practic imposibil, ca stat, să fii anti-american. Cu toată retorica sa, nici măcar Uniunea Sovietică nu îndrăznea să muşte mai mult decât i s-a permis, în centrul şi în estul Europei. Efectiv nu ştiu să fie existat nici un regim politic care să fie radical anti-american la finele anului 1945.

Ceea ce Vladimir Putin şi aliaţii săi au luat în vizor nu este, cum spuneam, doar Ucraina, ci chiar această ordine politică internaţională. Într-o manieră care îl face pe Iosif Visarionovici Stalin să pară un moderat, ei doresc aruncarea în aer a sistemului Naţiunilor Unite.

Nu sunt primul care observă că Vladimir Putin este un imperialist. Însă mulţi îşi imaginează că proiectul său imperial este unul care aminteşte de URSS. Fals. Putin are nostalgia unui imperialism integral, aşa cum era înţeles el în secolul al XIX-lea, când Rusia avea posesiuni în California şi în Alaska, iar vasele sale explorau Pacificul şi Antarctica.

Cu decenii înaintea lui Putin şi Adolf Hitler a avut acelaşi plan global. Cercetătorii au descifrat, în arhive, strategia sa după ce ar fi înfrânt Uniunea Sovietică. O bază navală gigant în insulele Azore, portavioane şi crucişătoare, rachete balistice, bombardiere strategice şi arme nucleare. În vizor: Statele Unite.

În 1945 visul caporalului austriac se spulberase. Iar Stalin a considerat prudent ca o vreme să nu rişte o confruntare cu Unchiul Sam. Alţii nu erau disponibili.

Să dăm acum filmul înainte. În anii 1950 în spatele Cortinei de Fier propaganda anti-americană duduia. "Imperialist american/cădeaţi-ar bomba în Ocean/Că şi Pacea bombă are/Încă una şi mai mare". Însă în afară de gesturi demonstrative, mare lucru nu se întâmpla. Doar Coreea de Nord şi China erau mai radicale, dar nimic dincolo de o ameninţare regională.

Anii 1960 au adus însă anti-americanismul ca o variantă viabilă. Tot felul de bufoni din Lumea a Treia, precum Castro sau comuniştii vietnamezi, au început să sfideze America. Iar din anii 1980 s-a adăugat pericolul islamist.

Acum lui Putin vântul pare să îi bată în pânze. ONU este paralizată. Împotriva Statelor Unite s-a aliniat şi China comunistă. Alături de acestea, tot felul de regimuri extreme, din Iran până în Venezuela. Plus tot felul de oportunişti: spre exemplu India, Brazilia sau Africa de Sud. Chiar şi în Europa, populişti de carton gen Orban al Ungariei sau Fico al Slovaciei încearcă cu degetul apele "democraţiei suverane" (în traducere: anti-occidentală).

Iar cireaşa de pe tort s-ar putea să vină anul acesta, odată cu campania pentru alegerile prezidenţiale din Statele Unite. Unde Stânga (democraţii) şi-a construit un discurs bazat pe ura faţă de istoria americană, iar Dreapta (republicanii) pare capturată de o agendă izolaţionistă, la rândul său anti-americană. Îmi imaginez că Vladimir Putin a comandat deja o rezervă de popcorn.