Trăiască campania!

A început ultima linie dreaptă înaintea alegerilor europene din 7 iunie şi partidele se comportă de parcă ar fi o competiţie sportivă.

Criza economică abia dacă este prezentă undeva în fundal.

Iar în ce priveşte Europa - în fond, subiectul acestei stranii campanii - referinţele lipsesc cu desăvârşire.

Ca de obicei, politicieni români încearcă să compenseze slăbiciunea de idei şi de viziune prin violenţă de limbaj expusă în forme cât mai variate. Şi, trebuie să recunoaştem, în România au avut parte atât de exemple ilustre, cât şi de o savantă instrucţie în acest sens.

Violenţa provoacă frica, iar frica a devenit, mai ales după 2001, un instrument eficient de inducere a ordinii.

De la atentatele teroriste de la New York şi Washington şi războaiele fără sfârşit ale aşa-zisului "conflict al civilizaţiilor" până la criza economică sau mai recenta ameninţarea cu pandemia, viaţa de zi cu zi stă sub semnul fricii.

Or, realişti a căror tactică a fost confirmată de victorii în lungul şir al bătăliilor electorale, dispreţuind ideologiile şi dezbaterile de idei, politicienii români vor încerca, din nou, să inducă frica şi să limiteze impactul vreunei ipotetice treziri a "poporului".

Dar, între timp, criza economică continuă, sfidând realismul politic. S-a ajuns până acolo că şi oficiosul mondial al neoliberalismului a schimbat cap-compasul şi a descoperit modelul economic şi social european, în special francez.

Numai politicienii români, nu! Ei rezistă tentaţiilor sociale chiar şi atunci când le promovează. A dovedit-o şi 1 Mai-ul cu bere şi mititei, care a oferit "pâine şi circ" unei mulţimi fără speranţă. Or partidele, care ar fi trebuit să dea speranţă, s-au bucurat să mai păcălească odată publicul.

Ca şi alţii prin Europa Centrală şi de Est - a se vedea tristul caz al preşedintelui ceh Vaclav Klaus -, credinţa în caracterul infailibil al pieţei a devenit şi pe la noi religie de stat.

Dar, când pe prima pagină a The Economist - căci de ediţia din 7 mai a acestui ziar era vorba mai sus - ierarhia sistemelor naţionale s-a modificat radical, iar Franţa a ajuns să ocupe primul loc, deşi era până de curând subiectul tuturor criticilor, e clar că ceva s-a schimbat în perceperea economiei. Acest omagiu adus bătrânului model al economiei sociale europene se întâmplă tocmai în momentul în care în Marea Britanie se sărbătoresc trei decenii de thatcherism.

Franţa a ratat în ultimul moment ralierea sa la modelul neoliberal.

Cel ce a devenit "preşedintele bling-bling" anunţase, pe când era doar candidat, acum doi ani, că urmăreşte să scoată Franţa din inerţie, să reformeze un sistem social învechit şi costisitor şi să-şi aducă ţara pe drumul cel bun. Astăzi, tocmai această rezistenţă a Franţei la farmecele neoliberalismului îi asigură succesul de etapă.

Şi, ironie a sorţii, tocmai cei ce anunţau cu surle şi trâmbiţe sfârşitul modelului francez profită acum de ceea ce voiau să distrugă.

Sarkozy, politican pragmatic, s-a adaptat, propunându-şi chiar şi acum, în plină campanie pentru europene, să asigure cadrul pentru reforma capitalismului.

Nu tocmai simpatizat de francezi, dar pentru moment fără adversar, cu un partid pe primul loc în sondaje - 27% contra 23% socialiştii - preşedintele francez a lansat pe 5 mai, la Nîmes, într-o zonă unde "nu-ul" a câştigat aproape 65% la referendumul pentru Constituţia europeană din 2005, campania partidului său, UMP, pentru alegerile europene.

Până aici, lucrurile seamănă cu ceea ce s-a întâmpla sâmbătă în România, unde Traian Băsescu a participat la lansarea candidaţilor PD-L. Dar la nivelul discursului totul se schimbă, căci Nicolas Sarkozy vrea să "reconcilieze Franţa da-ului şi cea a nu-ului" cu Europa.

O Europă pusă sub semnul părinţilor fondatori, sau cum o spune Sarkozy, Europa care protejează şi propune şi pune în aplicare politici comune.

În continuarea realizărilor acestora, Sarkozy vrea ca Europa să se doteze cu "politici economice concertate" şi o politică industrială comună.

De aceea e nevoie de "un nou model de creştere economică" bazat pe "investiţii masive" în cercetare, tehnologii curate, educaţie sau sănătate.

Pentru preşedintele francez, un voluntarist incurabil, o "altfel de Europă e posibilă" iar "când Europa vrea, Europa poate!".

Nimic din toate acestea în campania românească. Pentru aceştia, de la preşedinte la ultimul militant, alegerile europene nu sunt decât preambulul alegerilor prezidenţiale. Şi, oricum, politicienii şi economiştii români ne explică cu o seriozitate doctă că României nu i se potriveşte modelul social european.