Trash-attitude

Presa - cu precădere cea televizată şi electronică, pentru că aceste medii sunt, pe cât de uşor de manipulat, pe atât de penetrante - manifestă o înclinaţie bolnăvicioasă pentru promovarea confuziei şi amalgamului în prezentarea aşa ziselor ştiri. Iar dacă această situaţie nu este o caracteristică a presei româneşti, la noi confuzia este cu atât mai mare, cu cât ştirile ating un public cel mai adesea captiv şi, de aceea, lipsit de atitudine critică. Nu doar televiziunile, dar chiar şi site-urile agenţiilor de ştiri au devenit o colecţie de informaţii fără importanţă care amestecă faptele diverse cu ştirile importante. De la mai vechiul infotainment la ceea ce unii numesc trash-attitude nu a fost decât un pas. Ştirile devenite divertisment au lăsat locul unui alt spectacol care se vrea şocant. Iar termenul trash (gunoi în engleză), folosit în conexiune cu mass media, pentru a rezuma o varietate de practici care privilegiază mesaje morbide, violente sau cinice, sintetizează cel mai bine această atitudine. Şi nu doar în presă, dar chiar şi în publicitate: un studiu de acum câţiva ani al TNS Media Intelligence privind tendinţele în publicitate atrăgea atenţia asupra acestei înclinaţii. Dar dacă presa nu poate să se rupă de cinismul dominant al epocii, există totuşi o graniţă etică dincolo de care aceste încercări de a atrage sau menţine captivi spectatorii-consumatori devin periculoase.

Fenomenul trash-attitude asupra căruia vreau să mă opresc în continuare ţine de o manieră de prezentare a ştirilor care doreşte doar să întărâte publicul împotriva a orice, să facă mult zgomot din nimic, să provoace cutremure publice transformând fapte diverse în catastrofe naţionale, să pună semnul egalităţii între ceea ce e într-adevăr important şi ceea ce e derizoriu sau trivial. O astfel de atitudine prezentată zi de zi, ceas de ceas, duce la delegitimarea oricărei forme de autoritate, inclusiv a propriei autorităţi. Acest nefericit mod de a face presă sporeşte la infinit întrebările absurde, tratează disproporţionat temele de aşa zisă actualitate, sporind - de multe ori chiar provocând - confuzia. Să fie această atitudine doar rezultatul goanei după rating? Ori, poate vorbeşte despre o predispoziţie ceva mai profundă, de factură filosofică sau ideologică? Oricare ar fi răspunsul la întrebările de mai sus, rezultatul e clar: pe fondul confuziei generalizate, denigrarea cotidiană a guvernării - în cel mai larg sens la termenului - a dus nu doar la decredibilizarea instituţiilor ci, şi la amplificarea crizelor.

Un exemplu între altele: transformarea unui fapt divers, repetabil, ziua maghiarimii, într-un atentat la unitatea naţională a României, alimentând astfel naţionalismul şi extremismul românesc sau maghiar. Reluarea ritualică a acestui subiect este un bun prilej pentru ca tot felul de "profeţii" să fie re-actualizate. Şi toate acestea deşi au trecut 24 de ani de la 15 martie 1990 şi evenimentele sângeroase de atunci de la Târgu Mureş, timp în care la fiecare 15 martie în Ardeal manifestaţiile se repetă an de an. Dar, pentru o bună parte din presa românească, istoria pare să fi început ieri, şi se va sfârşi cu siguranţă mâine! Mâine un alt fapt divers va fi tratat sub semnul absurdului.

Un alt exemplu: accidentul aviatic din Apuseni. Prăbuşirea avionului pilotat de Adrian Iovan a permis mass mediei televizate să pusă autorităţile în defensivă. Profitând de incapacitatea ISU de a comunica, presa s-a grăbit să transforme un accident (o întâmplare) într-un proces al statului. Puţini au mai comentat apoi, la câteva zile după accident, faptul că echipei de procurori care s-a deplasat la faţa locului i-au fost necesare - în condiţiile cunoaşterii exacte a amplasamentului - peste trei ore pentru a ajunge la locul prăbuşirii avionului. Şi nici astăzi, la două luni de la accident, nu se poate discuta sine ira et studio. În schimb, ca în multe ale cazuri asemănătoare, lupta presei împotriva statului şi "formelor sale fără fond" va lăsa urme. Cine - instituţie sau persoană - îşi va mai asuma riscuri în condiţiile expunerii directe la atacuri devastatoare? Oare scăderea continuă a calităţii personalului politic, la noi, dar şi de aiurea, nu este consecinţa campaniilor de presă care au transformat politica dintr-un spaţiu al interesului general într-o afacere murdară? De ce ne-am mai mira de refuzul constant al celor competenţi de a-şi asuma o carieră atât de riscantă?

Una din sursele amalgamului care stă la baza acestei trash-attitude este confuzia dintre adevărul ştiinţific şi adevărul mediatic, sau, altfel spus, dintre adevăr şi opinie. Încă Platon în Republica sa ne avertiza asupra acestei confuzii: a riscului ca opinia să devină Adevăr. În cazul nostru vorbim probabil de o variantă a confuziei dintre legile naturii, al căror adevăr este universal, şi legile sociale, al căror "adevăr" este dependent de contextul cultural în care au apărut. Când presa nu se mulţumeşte doar să informeze neutru, prezintă propria sa variantă a faptelor ca Adevăr. În această atitudine vom găsi una din sursele tendinţei de a deforma până dincolo de caricatură orice altă interpretare. Când totul este prezentat sub forma unui spectacol de sunet, imagine şi teorie a conspiraţiei, atitudinea publicului, chiar şi cel mai avizat, nu poate să nu fie influenţată negativ.