Trecerea la euro nu are loc pe agenda publică

Agenda publică din România este dominată de scandalul SIPA şi, mai nou, de activitatea Comisiei de anchetă parlamentară privind alegerile prezidenţiale din 2009. Nu mai este loc de nimic altceva şi, cu atât mai puţin, de tema adoptării EURO.

În aprilie 2017, sub preşedinţia primului ministru şi cu participarea celor doi vice-preşedinţi - ministrul finanţelor şi guvernatorul BNR- a avut loc şedinţa Comitetului interministerial pentru trecerea la moneda euro. Urmează ca guvernul să prezinte Comisiei Europene un plan de acţiune pentru trecerea la euro care, evident, ar trebui să conţină şi o previziune în timp (ultimul termen asumat , anul 2019, a fost abandonat, fără a fi luat, de fapt, în serios de către nimeni). Nu putem decât să salutăm această hotărâre.

Ne-am fi aşteptat, ca această temă să intre în agenda publică şi să înceapă o serie de dezbateri cu un dublu scop: clarificarea condiţiilor şi acţiunilor pentru trecerea la euro; şi informarea oamenilor asupra acestui proces. Din păcate, nu este să fie.

Unele reflecţii ale participanţilor la acest Comitet interministerial ridică serioase semne de întrebare pentru mulţi dintre cei interesaţi în această temă. Atunci când judecăm o opinie sau alta , este bine să ne uităm şi la interesele reale ale celor care susţin aceste opinii. De exemplu, dacă vom întreba un operator de la casele de schimb valutar sau de la birourile de arbitraj valutar din bănci, probabil, vom afla că România nu va fi niciodată pregătită pentru a trece la euro, deoarece aceşti operatori realizează venituri din schimbul valutar leu contra euro şi invers.

Să le luăm pe rând.

Există deja o opinie aproape general acceptată, potrivit căreia numai îndeplinirea celor cinci criterii de convergenţă, prevăzute de către tratatele Uniunii Europene, nu ar fi suficientă pentru trecerea la euro. Este nevoie şi de un anumit grad de convergenţă reală, caracterizat, mai ales, prin produsul intern brut pe locuitor, la paritatea puterii de cumpărare, care ar trebui să fie mai aproape de cel mediu din zona euro. După unii, 70-75 la sută din media zonei euro ar fi potrivit (de ce 70-75 şi nu 65 sau 80 e mai greu de argumentat). În prezent, PIB pe locuitor al României se apropie de 60 la sută din media UE.

Pentru adepţii acestei opinii, care ridică continuu ştacheta, vin, din nou, cu următoarea întrebare: dacă, pentru o lungă perioadă de timp, România rămâne cantonată în zona produselor şi serviciilor cu o valoarea adăugată încorporată sub nivelul mediu al celei din zona euro, înseamnă că nu putem trece la euro? Punctul meu de vedere este că putem trece la euro, atât timp cât reuşim să trăim în limita veniturilor realizate, corelate cu productivitatea. Să nu uităm că, în condiţiile convertibilităţii monedei naţionale, între echilibrele interne şi cele externe există o continuitate şi condiţionare reciprocă. În prezent, intrările de valută în România, pe calea remiterilor făcute de românii care lucrează în străinătate, a fondurilor europene şi a soldului pozitiv al balanţei externe a serviciilor comerciale, susţinute inclusiv de o anumită structură a economiei (cu multe servicii productive, în fapt de lohn, ca, de exemplu, cablajele), sunt mai mult decât satisfăcătoare. În consecinţă , gestiunea rezervelor internaţionale ale României are probleme de exces şi nu de penurie. Creşterea valorii adăugate , încorporată în produsele şi serviciile realizate în România , care va permite mărirea veniturilor, depinde foarte mult de mişcarea competitivităţii acestor produse şi servicii de la avantaje competitive bazate, în principal, pe costuri spre avantaje competitive generate, din ce în ce mai mult, prin diferenţiere (respectiv, prin inovaţie). Or, acest proces poate dura decenii şi nimeni nu poate garanta că România nu va rămâne blocată în capcana ţărilor cu venit mediu, care nu reuşesc să facă trecerea la stadiul de ţări dezvoltate cu un standard de viaţă ridicat.

Mai nou, a apărut ideea că trecerea la euro poate fi sustenabilă numai dacă reducem decalajele de dezvoltare între regiunile ţării. Această nouă idee, dacă ar fi acceptată, ar împinge adoptarea euro la o dată extrem de îndepărtată (ca să nu spunem, niciodată). Să ne uităm la Germania care a pompat zeci de miliarde de mărci şi de euro în regiunile fostei Germanii de Est, fără a se realiza , nici în prezent, convergenţa reală. Despre Sudul Italiei, comparativ cu Nordul acesteia, nici nu mai este cazul să discutăm. Problemele financiare ale Italiei nu ţin, în primul rând de euro, ci de supra-îndatorarea publică, de nechibzuinţa unor bănci private şi de pierderea de competitivitate. Se vorbeşte mult de diferenţa enormă între PIB-ul din Bucureşti şi PIB-ul din celelalte regiuni, fără a se ţine seama că în Bucureşti se află sediile principalelor bănci şi companii transnaţionale care activează în România.

Şi ca perspectiva trecerii la euro să devină şi mai nebuloasă, se vorbeşte acum şi de decalajele culturale. Este cazul să ne reamintim că, după 1945, România a trăit aproape 45 de ani procesul "formării omului nou", care a dispărut a doua zi după decembrie 1989, ca şi cum nu ar fi existat.

Astăzi, în România, toate tranzacţiile importante se socotesc în euro, chiar dacă unele se achită în lei. Iar "homo economicus" se află în fiecare om; îi trebuie numai libertatea de a lua decizii. Până la urmă, întreaga economie poate fi redusă la patru cuvinte: oamenii răspund la stimulente! Să ne reamintim abilitatea valutiştilor de pe piaţa neagră, în primii ani de tranziţie, atunci când schimburile valutare nu erau încă pe deplin liberalizate. Pentru a marca profitul, aceştia îşi păstrau dolarii în pachete , în funcţie de cursul la care i-au obţinut prin schimbul valutar. Nu cred că românii vor avea "şocuri culturale" dacă ar opera numai cu euro, având în vedere că şi vânzătorii de legume în pieţe urmăresc cursul leului pentru a majora sau nu preţurile la morcovi, ridichi, roşii, castraveţi etc.

Desigur, trăim la porţile Orientului, unde nu este nicio grabă. Preşedintele Comisiei Europene, care ne-a vizitat recent ţara, ascultând întrebările unor politicieni români, cu privire la faptul că ţara noastră nu doreşte Europa cu două viteze, ne-a dat un răspuns la care merită să medităm: tratatele actuale ale Uniunii Europene prevăd posibilitatea Europei cu două viteze şi depinde de fiecare stat membru unde doreşte să-şi aibă locul.

Tendinţele din Uniunea Europeană indică o dorinţă a statelor membre din zona euro de a progresa mai repede pe calea integrării (se discută de buget propriu al zonei euro şi chiar de parlament al zonei euro....). Statele membre din afara zonei euro nu se pot opune la aceste tendinţe.

România va deţine preşedinţia Uniunii Europene, în prima jumătate a anului 2019, dar, din păcate, greutatea cuvântului ţării noastre pentru deciziile care privesc zona euro va fi redusă, deoarece nu facem parte din această zonă încă.

Îmi doresc ca, măcar de data aceasta, intenţia de a se elabora un plan de acţiune pentru trecerea la euro, precum şi realizarea acestui plan să fie luate în serios de către toţi politicienii şi instituţiile statului cu atribuţii în acest domeniu. Să nu uităm, totuşi, că România, atunci când a fost acceptată în Uniunea Europeană, şi-a luat angajamentul că va lua toate măsurile necesare pentru a îndeplini condiţiile necesare adoptării euro!