S-a redeschis balul pentru numele mari din dosarul minieriadei! Nu este nici pe departe meritul iremediabil ancilarei justiţii din România, cu atît mai puţin al scenei politice, ori al "puterii" civice, ci al unei instanţe europene de judecată, de care instituţiile din România, vor-nu-vor, trebuie să ţină cont: CEDO! Singurii susţinători ai cauzei, din interior, sunt petenţii care au suferit consecinţele dure ale represiunii, atunci, în 1990, şi au căutat, pînă în pînzele albe, dreptatea, nevrînd nici după 25 de ani să renunţe la ideea că un stat care îşi ciomăgeşte cetăţenii, fără nici un motiv legal, trebuie să răspundă, pînă la urmă, în faţa legii, pentru folosirea atît de evident abuzivă şi nelegiuită a puterii sale de represiune. Pînă să vedem care vor fi consecinţele juridice în dosarul mineriadei şi care va fi soarta răsunătoarelor nume, Iliescu, Roman, Măgureanu, Stănculescu, Voican Voiculescu, Miron Cosma şi a altor personaje, mai puţin vizibile, de pe prima scenă a politicii din România post-decembristă, este timp suficient pentru "exerciţii de interpretare" care pot arunca lumini noi asupra evenimentelor despre care avem cu toţii sentimentul, ba, unii dintre noi, chiar credinţa, că le cunoaştem şi le înţelegem prea bine. După două decenii şi jumătate, cauze, condiţii, consecinţe, încap toate în cîteva propoziţii şi se învîrt în jurul unui singur personaj: Ion Iliescu. El a pus la cale mineriada, a dat undă verde pentru dezlănţuirea violenţei contra cetăţenilor ocupanţi ai Pieţei Universităţii, a încasat, atît de vădit mulţumit de sine, roadele "curăţeniei" făcute de mineri, cu bîtele, tîrnăcoapele şi alte instrumente ale "democraţiei populare", pe bulevardul principal al Bucureştilor, ori prin capetele şi pe spinarea celor cîtorva sute de manifestanţi, studenţi sau cetăţeni aflaţi întîmplător în zona Universităţii şi care dădeau semne vădite, ori aveau semnalmente potrivit cărora, se putea vedea cu ochiul liber, chiar şi la nivelul calificării de miner, că nu vor să priceapă cu nici un chip "logica istoriei", cu atît mai puţin să i se supună! Acceptînd aceste premise, există totuşi o întrebare tulburătoare, niciodată răspicat pusă, în toţi aceşti 25 de ani. În mai 1990, Ion Iliescu era cu toţi sacii în căruţă. Scăpase cu bine din vîltoarea evenimentelor lui Decembrie, iar prin alegerile din mai, FSN-ul dobîndise legitimitatea de guvernare care, chiar dacă nu răspundea celor mai exigente condiţii ale democraţiei, respecta totuşi un minim de condiţii. Chiar şi cei mai înverşunaţi adversari şi competitori politici i-au reproşat, atunci, ori mai tîrziu, nu încălcarea flagrantă a principiilor democratice în alegeri, ci faptul că a profitat cu cinism de o poziţie de monopol pe care şi-a creat-o, de controlul în interes propriu asupra unei "supra-majorităţi captive" a electoratului, refuzul de a accepta echilibrarea cît de cît a competiţiei, care să dea totuşi o şansă şi opoziţiei, atît de firavă din punct de vedere organizaţional, ideologic şi atît de puţin vizibilă, pînă atunci, pe scena publică a României. Dacă aşa stăteau lucrurile, atunci acţiunea lui Ion Iliescu, mineriada, este echivalentă cu gestul unui sinucigaş care, sătul de traiul său cel bun, înainte de a se arunca de pe cel mai înalt turn al cetăţii are grijă să se spînzure temeinic şi să-şi tragă şi un glonte în cap, ca nu cumva să rateze gestul!!! Aici se deschid două linii de speculaţii: prima, bazată pe tema "lebedei negre", un eveniment mic care produce consecinţe uriaşe, imposibil de anticipat, de către decidenţi; a doua, tema conspiraţiei, mineriada este capcana în care a fost invitat să cadă şi a căzut Iliescu, pentru că, în scenariul scris pentru România, de "Marele Regizor", rolul său "istoric" era deja epuizat şi ar fi trebuit să cedeze locul, după modelul rostogolirii liderilor care au asigurat tranziţia în RDG şi Bulgaria. Dar, să le lăsăm pe amîndouă de o parte, deocamdată, şi să ne întoarcem la mineriadă. Un gest, dacă îi aparţine lui Iliescu, din categoria iraţionalelor, care au totuşi un temei! Varianta de interpretare pe care am ales-o pentru exerciţiul de astăzi este bazată pe tulburătoarea conexiune care se poate face între conceptul psihanalitic de "vis trăit cu ochii deschişi" (rLve éveillé), datorat lui Robert Desoille, şi ceea ce se cheamă astăzi "teoria atracţiei", bazată pe presupunerea unui cîmp de tip cuantic, nu doar pentru particulele fizicii sub-atomice, ci şi pentru evenimentele din cîmpul uman şi al istoriei. Din această perspectivă, "Piaţa Universităţii" este, pentru subiectul Ion Iliescu, arhetipul coşmarurilor sale politice. Un vis care prinde viaţă sub ochii săi, ca realitate, şi dă substanţă celor mai adînci şi îndelung trăite temeri, ale sale, legate de "ratarea puterii"! Ion Iliescu este cel care, singur, a transformat "Piaţa Universităţii" într-un adversar personal şi căruia singur i-a dat proporţii apocaliptice, acolo unde realitatea prezenta mai mult structura unui joc social şi de imagine, decît unul de reală şi acerbă competiţie a puterii. Cei trei V, (voir, vivre, verbaliser) sunt coordonatele clasice care încadrează perfect comportamentul lui Iliescu în structura evenimentului respectiv. "Soluţia" mineriadei nu face decît să dea seamă de structura şi orizontul culturii politice a lui Ion Iliescu, de instrumentele cu care opera în cîmpul luptei pentru putere, cele moştenite din practica şi ideologia primitivă a comunismului dictaturii proletariatului, sortite inevitabil eşecului la ora întîlnirii cu o alcătuire a lumii pe care, practic, nu o cunoştea deloc, iar din cărţi, prea puţin, democraţia. În logica gnosticismului comunist, cum îl numeşte Alain Besancon, din care se hrăneşte inevitabil şi gîndirea politică a lui Iliescu, pentru erezia creată de fenomenul Piaţa Universităţii nu exista decît un singur răspuns, radical, exemplar, purificator: "puterea, în mişcare, a clasei muncitoare"! Şi, s-a făptuit!
Un caz de psihanaliză politică
Cornel Codiţă
Ziarul BURSA #Internaţional / 23 octombrie 2015
1. fără titlu
(mesaj trimis de anonim în data de 23.10.2015, 09:02)
pe langa iliescu cei mai vinovati sunt asa zisi revolutionari, profitori care au intrat in cpun care nu au vrut sa scape puterea
2. fără titlu
(mesaj trimis de val în data de 23.10.2015, 10:22)
Este cel putin straniu, daca nu chiar aberant, faptul ca (aproape) nimeni nu se ocupa serios de cele intamplate in ziua de 13 iunie, care au constituit in mod evident cauza evenimentelor sumbre din 14 si 15 iunie, cand au venit minerii. Pe 13 au murit cei 5 oameni, au fost incendiate institutiile guvernamentale, a fost atacata TV etc. Insa "analistii" si "jurnalistii" romani isi marcheaza profesionalismul prin omisiuni, alterari intentionate, confuzii planificate si referinte intelectuale irelevante.