Un fost spion spune că racolarea lui Sima este o minciună

• Cornel Nemetzi: "Dacă tăcea... conspirat rămânea!"

"De mai mulţi ani, pe diferite canale de televiziune româneşti a început să apară în talk-show-uri organizate pe teme variate, dar cu preponderenţă economice, un individ care emitea diferite păreri. Intervievatul, de formaţie matematician, se părea că a abandonat lumea cifrelor exacte şi s-ar fi specializat în cea a jocurilor de numere, pretinzându-se broker, speculant şi în cele din urmă expert în bursă.

Urmare a acestui cumul de calităţi îşi înfiinţase o firmă de profil care activa în domeniul speculei cu proprietăţi virtuale, cumpărând şi vânzând pe net numeroase produse şi articole lansate pe bursele internaţionale. Mai mult, a ajuns chiar director al unei burse de valori din oraşul de care mă leagă cele mai frumoase amintiri ale adolescenţei mele!

Încă de la primele apariţii la televizor ale expertului am avut impresi că drumurile noastre s-au intersectat la un moment dat pentru scurt timp, dar nu puteam să-mi amintesc cu precizie cum şi unde. Aceasta şi pentru faptul că pe ecran nu fusese niciodată prezentat în picioare şi deci nu puteam să realizez că marele om de cultură bursieră era de fapt un mic om de statură!

Deşi nu mă interesau fluctuaţiile bursei şi evoluţia acesteia şi nu am cunoştinţe aprofudate de economie, dar în situaţia de astăzi oare cine se poate considera specialist în acest domeniu, am priceput că vedeta de pe ecran emitea de multe ori idei fanteziste în scopul de a-şi impresiona interlocutorii şi telespectatorii şi a-şi face reclamă.

Ei bine, incertitudinea pe care o aveam vis-a-vis de această creatură s-a risipit atunci când într-o emisiune a început să se laude cu trecutul de disident rămas necunoscut în istoria recentă a poporului român.Îmbujorându-se uşor la faţă, micuţa făptură susţinea că în noiembrie 1989, cu prilejul ultimului congres al P.C.R. dar şi înainte de această dată, ar fi confecţionat şi răspândit manifeste ostile fostului regim comunist, fapt ce i-ar fi atras o serioasă corecţie fizică din partea a doi ofiţeri de securitate la secţia de miliţie de pe str. Cazzavillan din Bucureşti. Mai mult, după tortura suferită ar fi fost obligat să semneze şi un angajament de colaborare cu securitatea, lucru pe care l-ar fi şi făcut. În final, afirma că în situaţia psihică şi fizică în care se afla ar fi fost în stare să-şi toarne şi propria mamă!

Fiind un suflet caritabil, după 1989 nu şi-ar fi revendicat statutul de protestatar şi nu ar fi cerut cercetarea celor care l-ar fi supus la supliciu. Afirma plin de patos şi convingere că destul de recent chiar l-a întâlnit pe unul dintre foştii săi "anchetatori" la magazinul Carrefour, ar fi vorbit cu acesta, aflând că acum era reprezentantul unuia din primele patru concerne străine din România.

Iată că telespectatorii aveau în faţa lor un adevărat erou al luptei anticomuniste şi nu unul oarecare, ci un om care pentru convingerile sale ar fi suferit traume fizice şi psihice!

Dar mitul eroului care se autovictimizează trebuie demantelat, iar lumea are dreptul să cunoască adevărul.

În toamna anului 1985, la unitatea specială 0101 a fost transferat un locotenent major, Cristache Nicolae (nume conspirativ), provenit de la Direcţia a III-a. Pe parcursul a mai mulţi ani ofiţerul nu reuşise să facă nicio încadrare, fapt pentru care era mereu criticat în şedinţele profesionale sau de bilanţ. Aproape exasperat de ineficienţa sa, colegul meu s-a dus la Inspectoratul de Securitate al Municipiului Bucureşti de unde a preluat în legătură un colaborator, asistent universitar la Politehnică cu perspective de încadrare în aparatul special (ofiţer sau referent i.e.) şi a început munca de verificare şi instruire a acestuia.

Una dintre măsurile prevăzute în planul de verificare a candidatului la încadrare era anchetarea acestuia pentru a constata modul de comportare în condiţii de stres, calităţile fizice, dacă deconspiră legătura cu organele de informaţii etc. În acest sens ofiţerul instructor a imaginat o combinaţie prin care colaboratorul să fie acuzat că ar fi implicat în confecţionarea şi răspândirea de manifeste de conţinut ostil la adresa regimului socialist, deşi acesta era cu totul străin de o asemenea activitate, deşi nu i se putea dovedi nimic în această privinţă.

Şeful unităţii a ordonat ca anchetarea cazului să fie executată de mine, secondat de colegul meu Slabu. Am stabilit ziua acţiunii şi în prealabil m-am deplasat la secţia de miliţie de pe str. Cazzavillan, unde am solicitat să mi se pună la dispoziţie un birou unde să desfăşor interogatoriul. Şeful secţiei mi-a repartizat o cameră de la etajul I, aparţinând formaţiunii judiciare, spunându-mi că în ziua planificată clădirea va fi goală, aproape toţi salariaţi fiind angrenaţi în măsurile de ordine ordonate cu ocazia congresului PCR de la Sala Palatului.

În dimineaţa zilei fixate, însoţit de Slabu, m-am deplasat cu autoturismul unităţii la locuinţa colaboratorului. Acesta ocupa cu chirie o garsonieră la demisolul unei vile de pe str. G. Mora din spatele Televiziunii Române. L-am găsit acasă şi I-am spus că suntem ofiţeri de miliţie, dar nu ne-a cerut să ne legitimăm. I-am adus la cunoştinţă motivul vizitei noastre adică faptul că am fi primit o sesizare din care rezultă că deţine manifeste ostile regimului socialist. Asistentul universitar a negat acuzaţia şi a fost de acord să-i facem o percheziţie. Ne-am uitat pe înscrisurile pe care le avea pe un raft de bibliotecă şi, desigur, nu am găsit nimic suspect.

În aceste condiţii i-am cerut să ne însoţească pentru a da o declaraţie. Am plecat împreună la secţia de miliţie şi ne-am dus în camera repartizată pentru interogatoriu. Eu m-am aşezat în spatele unui birou sărăcăcios, iar pe două scaune aşezate în faţa acestuia au luat loc Slabu şi colaboratorul. Am început interogatoriul pe un ton liniştit, cerându-i celui acuzat să fie sincer şi să mărturisească adevărul. L-am atenţionat că noi am avea unele indicii cu privire la activitatea şi preocupările sale. Desigur că nu credeam că cel aflat în faţa mea va recunoaşte vreo implicare în confecţionarea şi răspândirea de manifeste, dar acţiunea de verificare trebuia bifată, iar colegul meu putea trece la întreprinderea celorlalte măsuri pentru finalizarea formalităţilor de încadrare.

Cu toate că dialogul era banal, fără ameninţări, pe neaşteptate, colaboratorul lui Cristache a sărit de pe scaun, s-a dus repede la uşa care ducea pe balcon, a spart cu cotul geamul acesteia şi a luat un ciob lung în mână. Slabu, care trebuia să-l supravegheze a rămas înţepenit pe scaun, iar eu m-am ridicat în picioare şi m-am apropiat de acuzat întrebându-l de ce a făcut acest gest necugetat.

-Să ştiţi că dacă o să mă bateţi o să-mi tai venele!, a strigat asistentul universitar.

În acel moment s-a deschis uşa camerei şi a intrat un ofiţer de la Judiciar care era în acea zi ajutor al ofiţerului de serviciu, s-a dus direct la colaborator şi fără a spune ceva I-a luat ciobul din mână, apoi m-a întrebat ce s-a întâmplat. I-am relatat scena (zgomotul de geam spart se auzise la parter, clădirea fiind cufundată într-o linişte profundă) după care veritabilul ofiţer de miliţie, supărat de dauna produsă biroului său mi-a spus că dacă eu nu-l pedepsesc o va face el şi într-adevăr, a început să-l prelucreze după metodele poliţiei judiciare, i-a aplicat o corecţie la rotisor, spunându-i că dacă vrea să se sinucidă să o facă, după aceea, în altă parte. Eu şi Slabu nu l-am atins cu un deget pe universitarul cu porniri sinucigaşe.

Recunosc că nu am intervenit, considerând că un om cu o asemenea labilitate psihică trebuia să primească o lecţie de viaţă! Un ofiţer special nu trebuia să clacheze în faţa unui astfel de eveniment minor, o anchetare fără nicio probă de vinovăţie. Oameni de factura asistentului universitar nu aveau ce căuta în aparatul de informaţii externe.

După ce ofiţerul de judiciar, ajutat de un subofiţer, şi-a terminat treaba, i-am spus colaboratorului că poate pleca, m-am dus la sediu şi i-am raportat şefului de unitate cele întâmplate. Acesta l-a chemat pe ofiţerul instructor şi I-a ordonat să-l abandoneze pe colaboratorului labil psihic. Broker-ul minţea deci şi în privinţa angajamentului dat după interogatoriu. El nu ştia că normele muncii interziceau să se ia angajament scris de colaborare membrilor de partid, iar el făcea parte din această categorie!

După evenimentele din 1989, asistentul universitar, speriat probabil de propaganda declanşată pentru deconspirarea foştilor informatori şi colaboratori ai securităţii a plecat în străinătate, unde a rămas vreo 7 ani. Numai după această perioadă a avut curajul să se înapoieze în ţară!

Expertul în speculaţii pe bursă a minţit şi atunci când a relatat despre întâlnirea cu unul dintre foştii săi anchetatori. Slabu decedase la data indicată de el, iar pe mine în mod sigur nu m-a văzut din 1989. Atunci să se fi referit oare la ofiţerul de miliţie care l-a vindecat de mania sinuciderii? Puţin probabil, întrucât nici eu nu l-aş mai recunoaşte pe acesta.

Un proverb spune că minciuna are picioare scurte, iar o axiomă, dacă tăcea...conspirat rămânea.

Poate că dacă această carte ar fi apărut mai devreme, fostul colaborator ar fi fost repudiat de societate şi nu ar mai fi primit de la mulţi creduli şi naivi, specialişti în domeniul economico-financiar (printre care un fost ministru de finanţe!), dornici de îmbogăţire rapidă, importante sume de bani pentru a fi jucate şi pierdute pe bursă. După ce le-a pierdut banii la începutul lunii octombrie 2012, brokerul Sima Cristian, ajuns în faliment,a fugit din nou din ţară".

• Cristian Sima: "M-au pus să semnez un angajament cu Securitatea"

"Au venit însă doi tovarăşi securişti la mine acasă într-o după-amiază de toamnă târzie, nu sunt sigur, dar cred că era acelaşi fatidic 29 septembrie. S-au legitimat, au intrat în casă şi au început să percheziţioneze cărţile. După ce au aruncat câteva cărţi, s-au dus direct la cotorul unei cărţi de probabilităţi cartonate, unde până cu o seară înainte erau 200 de dolari pe care tocmai îi dădusem unui prieten ofiţer de Marină pe un Pescador ca să-mi mai cumpere una-alta de prin Occident.

Erau negri pentru că nu găsiseră dolarii despre care sigur ştiau de dinainte. Nu ştiu cine le-a dat informaţia. Cum nu am reuşit să obţin dosarul meu de la CNSAS pentru că a dispărut, doar Moş Crăciun ştie astăzi cine m-a turnat. Nu ştiu cum are Avram Segal dosarul meu din acel octombrie '89 şi bănuiesc că nu doar dosarul meu îl are.

M-au dus în "Luigi Cazzavilan", dar mi-au luat şi Oltcitul. Mi-l vor înapoia la eliberarea din beciul de la Securitate. La "Luigi Cazzavilan" mă aşteptau alţi mahări care nu au binevoit să se prezinte. Tot acolo, ruşinaţi, într-un colţ se aflau Paul Savu şi Nicu Cristache (n.r. despre care anterior Sima scrisese că erau securişti trimişi să îl racoleze), se pare că nu pentru a fi felicitaţi. Pe masă trona un dosar pe care scria mare «Sima Cristian - trădare». Ciudat, dar prima intervenţie a fost «De ce nu ai rămas, mă, în Occident în '85? Acum nu ne-ai mai fi încurcat pe aici!». Interogatoriul era total idiot, se aşteptau ca eu să confirm ceea ce ei deja înregistraseră. Cum am făcut greşeala să încerc să mint, au început să mă lovească. Totul a culminat după câteva ore, când am fost pus la "rotisor" şi la "sacul cu apă"."Rotisorul" era un făcăleţ mai lung pus între două mese, de care eram legat ca un miel la proţap. Când ei învârteau făcăleţul, cătuşele îmi provocau dureri îngrozitoare la glezne şi la încheieturile mânilor. Am avut urme de la "rotisor" peste 2 ani.

Apoi a fost "sacul cu apă". M-au băgat într-un sac de plastic gros şi loveau cu bastonul, apa amplificând loviturile. Sacul cu apă era folosit pentru a nu lăsa vânătăi, dar după aceea nu am putut să stau pe scaun sau în pat peste două săptămâni, fiecare cm pătrat de carne şi fiecare organ mă dureau la cea mai mică atingere. După ce am ieşit, multă vreme singura mea uşurare era să fac băi cu apă rece, ca să-mi calmez durerile. În celula în care m-au dus era un tânăr care avea în tălpi ţigări stinse de anchetatori, rănile erau deja infectate şi omul nu putea să meargă nesusţinut. Să nu credeţi că am rezistat prea mult la aceste torturi, ba chiar nu am rezistat deloc. Le-am spus clar "nu mai daţi şi vă spun tot" Aşa le-am spus şi de manifeste, şi de Nelu Făgetan, şi de imprimanta matricolă de la Politehnica unde le imprimam şi cum le puneam la Cabinetul de Mecanică de la Facultatea de Matematică şi de acolo cum le împrăştiam. Era totuşi ceva ciudat, nu păreau prea impresionaţi de ceea ce făcusem, deşi habar nu aveau că eram implicat în chestia cu manifeste. M-au pus să semnez un angajament cu Securiatea, Aşa mi-am luat numele de «Toma Caragiu» şi mi-au zis că Nicu Cristache va veni după declaraţii scrise despre ce se întâmplă la Politehnică, pentru că sunt informaţi că se pregăteşte ceva. Nu se pregătea nimic la noi în şcoală, doar că toţi erau disperaţi şi se rugau să se întâmple şi la noi ceva, ca în Ungaria, Polonia sau Cehia. După ce a căzut şi Zidul Berlinului, chiar ni se părea că suntem uitaţi de istorie...după ce am terminat de scris o istorie întreagă cu Mark (n.r. Mark Stevenson despre care Sima spune că a recunoscut că este agent MI6 şi că are misiunea să vadă cum putea fi înlăturat Ceauşescu de la Putere) şi manifestele, mi-au dat drumul. După 8-9 zile. Din a treia zi, nu m-au mai lovit, ceea ce deja era o uşurare. Oricum nu puteam dormi, nu puteam sta pe scaun. Poate unii sunt rezistenţi la bătaie, dar eu recunosc cu umilinţă că atunci aş fi fost în stare s-o torn şi pe mama. După ce am ieşit de la ei, în octombrie, noiembrie şi decembrie nu am apucat să torn mare lucru. L-am turnat pe Tache Voicu, care era rector la Politehnica, dar care era de fapt colonel de Securitate şi asta i-a enervat rău de tot, apoi, de comun acord cu Mishi (n.r. Mihai Albu), ne-am turnat reciproc, că eu fac lecţii şi că el face pantofi, şi iar s-au enervat. Apoi a venit revoluţia. Cristache oricum îmi spusese că din semestrul II, adică din februarie '90, va trebuie să plec la Vaslui, pentru că la Politehnica nu mai pot sta dacă nu spun «chestii esenţiale». Cum marea majoritate dintre cadrele universitare erau contra regimului, era mai interesant pentru ei să ştie cine le e încă fidel. Din discuţiile cu Cristache am realizat că, în afară de Sandu Filipoiu, Nea Jenică şi Făgetan, cam toţi fuseseră colaboratori, surse sau turnători".