Un minut de confuzie globală

Un minut de reculegere în Consiliul de Securitate al ONU. Dacă mai era nevoie, şi nu mai era nevoie(!), avem încă un exemplu cutremurător al monstruoasei maree de confuzie politică şi morală în care zace scufundată lumea de azi. Instituţia nucleu a Organizaţiei Naţiunilor Unite are o structură de reprezentare cu două componente, una permanentă şi alta variabilă. Cea permanentă este rezervată prin actul fondator al ONU pentru: China, Franţa, Marea Britanie, Rusia, Statele Unite. Partea variabilă, zece locuri, revine pentru o perioadă limitată "statelor de rînd", selectate prin rotaţie, regional. Actualmente: Algeria, Ecuador, Guyana, Japonia, Malta, Mozambic, Republica Coreea, Sierra Leone, Slovenia şi Elveţia. La iniţiativa preşedintelui în exerciţiu (Pedro Comissario Afonso), ambasadorul Mozambicului la ONU, această adunare a diplomaţilor care îşi exercită profesia, de cel mai înalt rang, într-o instituţie unicat a lumii de azi, responsabilă pentru păstrarea păcii şi a securităţii în lume, pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor lumii, pentru promovarea dezvoltării economice şi păstrarea patrimoniului cultural universal, a ţinut un moment de reculegere. Cei cincisprezece s-au ridicat în picioare şi au onorat, astfel, cu un minut de reculegere solemnă, memoria fostului Preşedinte al Iranului, Ebrahim Raisi, decedat într-un accident aviatic, produs în propria ţară. Ai zice, un moment oarecare, fără prea mare importanţă, uman, de reverenţă instituţională în memoria unui fost şef de stat. C-a fost om de treabă ori tîlhar, la urma urmei, dacă trece mortul în dric pe lîngă tine îţi scoţi pălăria de pe cap şi faci o cruce mare. Mă rog, alţii fac alte gesturi, dar reverenţa faţă de cei duşi de pe lume este o trăsătură universală şi se regăseşte în culturile cele mai diverse, din zorii istoriei şi pînă azi. Gestul celor din Consiliul de securitate iese însă, din capul locului, din hotarele lucrurilor normale, consacrate. Iranul nu este actualmente membru al Consiliului de Securitate. De ce trebuia această instituţie să facă un gest special pentru fostul preşedinte iranian? Statele membre ale ONU au libertatea să îşi aleagă modul în care tratează situaţia, să trimită sau nu mesaje de condoleanţe sau alte semne ale respectului faţă de înaltul oficial de stat dispărut dintre cei vii. Nu îmi aduc aminte ca ONU să fi făcut vreo reverenţă atunci cînd Allende a căzut în biroul său din palatul La Moneda, sub gloanţele rebeliunii armate condusă de un anume general Pinochet.

Nici cînd a murit în şteang Saddam, nici cînd a fost sfîrtecat de mulţime Gaddafi, nici cînd a sfîrşit sub gloanţe Ceauşescu. Nici la moartea lui Stalin, Consiliul de securitate al ONU nu a făcut vreun gest care să marcheze trecerea la cele de sus a dictatorilui sovietic.

Iar, exemplele se pot multiplica la nesfîrşit. Chiar dacă despre cei duşi se vorbeşte doar de bine, nu noi vorbim, ci faptele. În ţara lui, Raisi a condus o dictatură dintre cele mai dure, sub "legile" căreia au fost trimişi la spînzurătoare mii de participanţi la demonstraţiile de protest împotriva regimului (mai bine de cinci mii!), în care drepturile omului au fost şi sunt decupate nu după Carta ONU, cum ar fi legal şi obligatoriu, ci după bunul plac al unei "protipendade" autoinstituite drept "păzitoroare a credinţei coranice", cu drept de viaţă şi de moarte asupra oricui se află sub autoritatea statală a Iranului. Regimul condus de Raisi a promovat, oficial, o ideologie care susţine ştergerea de pe faţa pămîntului a unui alt stat membru al ONU. Un regim care a instruit, echipat şi dirijat pe teren o organizaţie, Hamas, al cărui scop declarat este distrugerea Israelului. Un regim responsabil direct de ampla operaţiune teroristă a Hamas, din 7 Octombrie, soldată cu mii de morţi, răniţi şi ostatici. Un regim care şi-a trimis rachetele şi dronele la mii de kilometri distanţă, pentru a distruge forţele militare israeliene, pentru a apăra poziţiile Hamas şi a produce victime civile în Israel. Acesta a fost omul de stat Raisi.

Este ştiut şi dovedit: memoria oamenilor de stat, oricîte atrocităţi şi nenorociri ar fi săvîrşit, de oricîte vieţi luate ar fi responsabili, nu poate fi ştearsă cu buretele, nici din analele oficiale, nici din mentalul colectiv. Regimul de la Teheran nu are decît să îşi onoreze postmortem liderul, aşa cum crede de cuviinţă. Consiliul de Securitate al ONU nu are nimic de a face cu dispariţia de pe această lume a lui Raisi. Cu atît mai puţin este în drept, fie şi printr-un gest care nu durează mai mult de un minut, să albească moştenirea politică a lui Raisi aflată în directă şi flagrantă opoziţie cu normele şi valorile Cartei ONU, cu dreptul internaţional şi legile care, deşi nu apără pe nimeni dintre cei căzuţi victime tiraniei şi războiului, contează totuşi ca legi ale acestei lumi ce îşi zice, totuşi, civilizată, deşi este încă barbară.