Un război, două războaie

Un război este cel dus pentru eliberarea teritoriilor Ucrainei luate cu sila în stăpînire de armata de invazie a Rusiei lui Putin, respectiv pentru punerea agresorului în faţa dilemei: distrugerea, anihilarea totală şi înfrîngerea fără urmă de îndoială pe terenul de luptă armată sau retragerea în graniţele ţării sale, înainte de pronunţarea victoriei militare a Ucrainei. Spun Rusia lui Putin şi nu Rusia, pur şi simplu, doar pentru a marca speranţa că nebunia care se află la originea acestei uriaşe erori istorice a cuprins doar un grup de oameni iresponsabili, ajunşi să ia în stăpînire instituţiile şi instrumentele puterii de stat în Rusia. Că există o Rusie care nu ia parte la această devastatoare revărsare de iraţionalitate sau, în orice caz, nu ia parte la ea de bună voie şi în cunoştinţă de cauză. Nu ştiu dacă această a doua Rusie există cu adevărat, dar speranţa că există, că ar putea exista, că trebuie să existe, merită întreţinută şi cultivată. Acesta este războiul de uzură. Un fel de corcitură între primul şi al doilea război mondial, susţinută de unele dintre cele mai moderne arme şi mijloace de purtare a luptei armate. Mii, zeci de mii, sute de mii de morţi, răniţi şi mutilaţi, uriaşe cantităţi de muniţie şi materiale de război consumate în fiecare zi, noapte şi iar zi, desfăşurări şi replieri de trupe, înaintări şi retrageri metru cu metru, casă cu casă, sat cu sat, oraş cu oraş. O imensă revărsare a distrugerii, de la baraje de hidrocentrale la centrale nucleare şi de la infrastructura critică pentru existenţa oricărei comunităţi umane, la fundamentele economice, sociale şi psihologice ale vieţii de zi cu zi a milioane de oameni. Distrugeri fără nici o noimă, alta decît refuzul de a recunoaşte eroarea, de a da înapoi, în încercarea disperată de a convinge lumea că teza Kremlinului, "victoria împotriva Rusiei este imposibilă" nu este doar o lozincă a propagandei oficiale, ci o condiţie politică şi militară care trebuie, cu orice preţ, inclusă în pregătirea finalului confruntării. Statele Unite ale Americii şi toţi aliaţii NATO s-au reangajat fără urmă de reţinere, la reuniunea de la Vilnius, pentru susţinerea Ucrainei. Războiul de uzură continuă.

Dar, celălalt război? Acesta este războiul diplomatic. Politic, mai bine spus, dar pentru că uneltele de predilecţie sunt cele diplomatice, poate fi numit şi aşa. Păi, nu este diplomaţia graniţa de la care încetează războiul şi începe construirea unei soluţii a păcii? Nu neapărat şi nu în orice situaţie. Înainte de a fi drumul către soluţia păcii, politica şi instrumentul său, diplomaţia, pot fi şi sunt celălalt tip de război. Exact ca şi în cazul celui dintîi, acesta se poate încheia fix cu înfrîngerea totală şi definitivă a uneia dintre părţi, fie în condiţiile unei păci negociate, fără învinşi şi fără învingători, fie printr-un soi de armistiţiu declarat de ambele părţi ca fiind echivalentul legitim al păcii. Ceea ce, desigur, nu este! "Războiul politic" se află, mai mult decît celălalt, la limita critică. Şantajul nuclear al Rusiei, departe de a mai fi doar un alt mijloc, special, de exercitare a presiunii psihologice asupra Ucrainei şi aliaţilor săi, a devenit parte a ecuaţiei complicate care leagă cele două războaie între ele. Mesajul Kremlinului putinian este fără ambiguităţi: dacă pentru a convinge Statele Unite, Ucraina şi pe oricare dintre aliaţii săi că "înfrîngerea Rusiei nu este posibilă" va fi nevoie ca Rusia să recurgă la utilizarea armei nucleare, acest prag va fi trecut. Oricare vor fi costurile, pentru că ele vor fi încasate nu doar de Rusia, ci de toţi cei care i-au forţat mîna dincolo de limitele "rezonabile" ale negocierii de pe poziţii de forţă. Graniţa dintre şantaj politic şi acţiune pe terenul militar de confruntare s-a subţiat atît de mult încît Administraţia Biden a hotărît că nu este cazul să testeze mai mult rezistenţa membranei care separă situaţia actuală de un război mondial cu componentă nucleară, locală sau totală. Firul de păr de care mai atîrnă precipitarea spre abis este includerea formală a Ucrainei în NATO. Ea nu a avut loc la Vilnius şi Statele Unite nu au făcut nici un secret din faptul că se află la originea acestei decizii. Supărările şi frustrările lui Zelenski, oricît de îndreptăţite din perspectiva intereselor Ucrainei, nu pot prevala asupra intereselor generale de securitate ale Statelor Unite. Iar aceste interese cer ca relaţia cu Rusia, indiferent de adversităţi, de probleme şi de dificultatea de a le găsi soluţii convenabile ambelor părţi, trebuie ţinută în limita clară a evitării unei confruntări nucleare. Acesta este mesajul de la Vilnius, iar în spatele lui se află acţiuni politice concrete. Faptul că Washingtonul a făcut publice convorbirea telefonică Burns-Narîşkin, precum şi alte întîlniri ale şefului CIA cu responsabili ai serviciilor de informaţii din Rusia, cu reprezentanţi politici ai Kremlinului în reuniuni directe sau în marginea altor evenimente internaţionale, arată, dincolo de orice îndoială, că "elementul nuclear" are, atît militar, cît şi poltic, o "dialectică" proprie care nu poate fi subordonată nici unei alte circumstanţe, fie ea şi războiul din Ucraina. Statele Unite şi Rusia rămîn actorii solitari ai ecuaţiei cu variabilă nucleară.