Un summit ratat?

Reuniţi la Bruxelles pe 22 şi 23 noiembrie, liderii celor 27 de state membre ale Uniunii Europene nu au putut ajunge la un acord privind viitorul buget comunitar pentru perioada 2014-2020. Şi, imediat ce vineri seară s-a anunţat încheierea fără vreun rezultat a reuniunii, mulţi comentatori au început să vorbească despre un eşec. Dar chiar să fie vorba de un eşec, aşa cum titra presa vineri seară şi sâmbătă dimineaţă? Ori poate un respiro pentru o abordare mai raţională? Decât un buget puternic viciat şi ineficace, rezultat din puseul egoist, populist sau naţionalist al politicienilor tentaţi de jocul facil al antieuropenis-mului, mai bine o amâ-nare de două luni. De altfel, şi Herman van Rompuy şi Francois Holland, spre exemplu, au relativizat aşa zisul eşec, vorbind, primul de un "posibil acord la începutul anului viitor", deoarece s-ar fi observat deja "un grad suficient de convergenţă potenţială", iar preşedintele francez considerând că "acest Consiliu a fost util şi a corespuns unei etape pentru găsirea unui acord asupra viitorului buget". Şi aceasta pentru că aproape nimeni nu se aştepta la un acord cu ocazia acestei întâlniri.

Singurele ţări membre care nu mai participaseră direct la această echilibristică politico-mediatică a negocierii bugetului european erau Româ-nia şi Bulgaria, care în 2006 nu erau încă membre ale UE. Iar acum, cel puţin în România, unde alegerile parlamentare scurt-circuitează orice dezbatere rezonabilă, discuţia privind bugetul european a fost instrumentalizată mai întâi de Traian Băsescu, pentru a-l pune într-o situaţie defavorabilă pe Victor Ponta, pentru ca apoi din urmă să încerce să profite electoral de complicaţiile de la Bruxelles. Şi pe plan intern armistiţiul de la Bruxelles este profitabil şi pentru Băsescu, care nu poate fi acuzat că a cedat în faţa Angelei Merkel, şi pentru Ponta, care a reuşit să puncteze într-un domeniu în care Băsescu se prezenta ca singur expert.

Deşi a clamat victoria lui Cameron asupra perfidei Europe, presa populistă engleză, de tipul The Sun, se înşeală. Anglia nu a reuşit decât să se izoleze, iar politicianismul englezesc să compromită şansele ca Anglia să mai joace vreun rol cât de cât important în Europa. Şi aceasta în condiţiile în care Anglia nu are vreo alternativă reală la Uniunea Europeană. Dar antieuropenismul lui David Cameron, care nu este deloc o noutate, i-a jucat feste prim-ministrului englez. Laburiştii lui Ed Miliband au folosit votul din Camera Comunelor în privinţa bugetului european pentru a-l pune pe Cameron într-o situaţie dificilă. Cum sub stindardul antieuropenis-mului acesta ajunsese la conducerea Partidului Conservator la sfârşitul anului 2005, el nu putea deveni un susţinător al Europei. Cu atât mai mult cu cât din 2009, înainte de a ajunge prim-ministru, scosese deja Partidul Conservator englez din rândurile Partidului Popular European considerat mult prea european după standardele englezeşti. Aşa că David Cameron s-a înfundat şi mai mult în antieuropenism, aducând Anglia într-o situaţie dificilă.

Cu un buget de doar 1% din PIB-ul european, faţă de 20% în SUA, 19% în China, 46% în Marea Britanie, sau 33% în România (date valabile pentru anul 2006), Comisa Europeană este departe de a fi o instituţie hulpavă, aşa cum este des-crisă de inamicii săi. Cifrele vorbesc de la sine: populismul lui David Cameron, susţinut de răuvoitori sau de naivi, nu are niciun fundament. Deja este clar pentru oricine, este realist că politicile de austeritate promovate de multe guverne naţionale nu au dat randament economic, dar au surpat atât solidaritatea naţională, cât şi pe cea europeană. Politicile europene nu numai că nu sunt deloc costisitoare, ci produc beneficii, directe sau indirecte, pentru toate statele. Dar negocierea bugetului este un bun moment pentru a schimba interesul de la ineficienţa politicilor de austeritate la "costisitoarea Europă".

Oricum, nu aşa numiţii eurocraţii, ci politicienii mediocri produşi ai domniei sondajelor - această formă a "dictaturii majorităţii" care a înlocuit şi domnia bunului simţ şi domnia legii - au blocat proiectul european. Promovarea pe poziţii cheie a unor oameni politici provenind nu doar din state periferice, ci mai ales dependenţi de cercurile de putere politico-economică, nu putea să nu aibă consecinţe. Mecanismul interguvernamental absolut netransparent de numire în funcţiile politice, atât în Comisie, cât şi la preşedinţia Consiliului, a transformat Uniunea Europeană într-o anexă a politicii egoiste a câtorva guverne, iar în ultima vreme a Germaniei. Cei doi preşedinţi europeni, Herman van Rompuy şi Jose Barroso, nu sunt nişte eurocraţi infatuaţi, ci doar politicieni naţionali ale căror ambiţii europene au fost depăşite atât de timpuri, cât şi de aranjamentele politice.

În condiţiile date, amânarea deciziei în privinţa bugetului era cea mai bună soluţie, una care nu creează frustrări naţionale, dar responsabilizează pe toată lumea. Dar această formă de negociere, care putea func-ţiona în timpuri normale, devine din ce în ce mai anevoioasă şi accentuea-ză nevoia unei construcţii europene solide în plan politic (şi, deci, şi bugetar).