Unde au dispărut manierele?

Priveam şi nu îmi venea să cred. Studenta era într-un rând undeva pe la jumătatea sălii. Mai întâi a scos pe bancă un pachet în care avea un hamburger. Apoi a adăugat un plic cu cartofi prăjiţi. Şi un pahar mare cu Coca-Cola. Iar după acestea a deschis caietul, pentru a lua notiţe la cursul care începuse.

Altă dată am păţit-o rău. Eram în tren, veneam de la Viena. În compartimentul de dormit, clasa a II-a, am nimerit cu doi indivizi. Unul era senator la un partid extremist din Parlamentul de atunci. Celălalt, se pare, era vărul său. I se adresa cu o slugărnicie demonstrativă, "Domnu' senator... om important... vere... nenicule...". Au scos un cârnat enorm, cu ceapă, şi au început să roadă la el. Mi-au oferit şi mie o muşcătură. Am refuzat. Am încercat o figură politicoasă, însă probabil că tot ce am reuşit a fost o grimasă. "Dar ce ai? Eşti bolnav?". Bucuros că am găsit o portiţă, am spus fără să clipesc: "Am ceva cu ficatul...". Mare eroare. "Măi băiete, atunci ia ceva care o să îţi facă bine!". Au scos o sticlă de plastic, din acelea pentru suc, plină cu ţuică.

Sunt oare singurul care deplânge apocalipsa manierelor? Sunt sigur că nu. În spaţiul public au proliferat comportamente marginale, dacă nu cumva ilicite. În unele localităţi americane s-a ajuns ca autorităţile locale să adopte ordonanţe municipale pentru a-i împiedica pe unii tineri să umble prin oraş cu pantalonii lăsaţi în vine. Prin Australia, am auzit, sunt regulamente care le interzic pasagerilor să vorbească tare la telefon, în autobuz.

Grija pentru maniere are o istorie îndelungată. În secolul al XVI-lea, italienii au popularizat manualele de bune-maniere. În secolul al XVIII-lea au fost englezii şi francezii cei care au dat tonul. În Marea Britanie, în secolul XX, a fost reglementat şi statul la coadă, în staţia de autobuz.

Trebuie că s-a întâmplat ceva între timp cu societatea modernă. Luaţi, spre exemplu, călătoriile cu avionul. În reclamele din anii '60 observăm stewardese elegante. Pasagerii sunt domni în costum, cu cravată, şi doamne în taior. Cabina are aspectul unul salon, iar mâncarea este servită ca la restaurant, pe farfurie, alături de tacâmuri adevărate.

Eu nu am mai apucat acea lume. Am început să călătoresc cu avionul la începutul anilor '90, când deja lovise trăznetul preţurilor mici. La prima mea masă între nori am primit un fel de chifteluţe refigerate, într-un fel de tavă din polietilenă. Ultima dată am avut nişte spaghete curioase, cu gust vag de oţet, de nemâncat. Păreau şi acestea abia scoase din frigider.

Filozoful spaniol Ortega y Gasset a afirmat, acum câteva decenii, că trăim în era maselor. Fenomenul dominant al zilelor noastre, scria el, este acela de "prea-plin". Am simţit cu toţii asta la orice trecere prin aeroporturi sau prin gări. Ne înghesuim, ne descălţăm, mâncăm în picioare din cutii de carton.

Apar noi forme, oblice, de agresiune. Cu bagajele, spre exemplu. Oamenii au început să care, fără reţinere, te-miri-ce obiecte şi să le pună te-miri-unde. Eram mai demult în gară la Viena, mă pregăteam să plec cu acelaşi tren spre Bucureşti. O doamnă, pe peron, mă roagă să o ajut să urce bagajele. Am acceptat fără să mă uit despre ce este vorba. Altă greşeală... Doamna cumpărase un singur loc însă avea bagaje cu care umpluse, literalmente, tot compartimentul. Printre altele, un televizor într-o cutie care abia a încăput pe uşa vagonului. O bicicletă. Cireaşa de pe tort a fost un... ghiveci mare cu un ficus.

Într-una din cele mai mari comedii produse vreodată, Stan şi Bran sunt vânzători de brazi. Cearta cu un client începe când acesta prinde, din nebăgare de seamă, vârful unuia dintre brazi în uşa pe care le-o închide în faţă celor doi comersanţi ambulanţi. Conflictul escaladează până la delir. Stan şi Bran îi distrug casa, mustăciosul le face praf maşina.

La final, totuşi, apare poliţia. Care îi potoleşte pe toţi. Şi aici, se vede treaba, este problema. Cine asigură "poliţia manierelor" în noile spaţii urbane sau virtuale? În unele cazuri, mă tem, nimeni.

Avem nevoie de modele, de cineva care să spargă gheaţa, de oameni care ies din indiferenţă. Acum câteva săptămâni o casieră dintr-un supermarket britanic a refuzat să servească o clientă care vorbea, ostentativ, la telefonul mobil, în timp ce încerca să plătească. Sute de comentarii de aprobare au inundat forumurile ziarelor. (Bizar, tot doamna cu telefonul se crede nedreptăţită).

Societatea este pe atât de civilizată pe cât o facem noi, în interacţiunile noastre cotidiene. Era o vreme, atunci când s-a format ordinea occidentală, când publicul larg găsea în publicaţiile sale mai degrabă comentarii şi sfaturi de comportament decât politică. Acum suntem toţi experţi în partide, constituţionalism, impozite sau comerţ intenţional. Sunt subiecte înălţătoare, fără îndoială. Ce mă pune pe gânduri sunt faptele mărunte, de fiecare zi. Am în faţă un clasament al celor mai descărcate tonuri de telefon. Pe primul loc - Hip-Hop Chicken.