Va demonstra Suedia adevărata valoare a politicilor macroprudenţiale?

Momentul adevărului pentru stabilitatea sistemului financiar pare să se apropie mult mai rapid decât se aşteptau autorităţile în Suedia.

Cu atenţia concentrată aproape exclusiv asupra ţintei de inflaţie, Riksbank (n.a. banca centrală a Suediei) a intrat pe teritoriul necunoscut al politicii monetare, acolo unde marile bănci centrale nu au avut curajul să se aventureze.

Dobânda de politică monetară este negativă, -0,35%, iar programul de relaxare cantitativă, în cadrul căruia vor fi achiziţionate, prin tipărire, obligaţiuni guvernamentale cu o valoare de 135 de miliarde de coroane (n.a. circa 14 miliarde de euro), depăşeşte, în termeni comparabili, pe cel al BCE.

Politica monetară ultrarelaxată din ultima decadă a condus la formarea unei bule speculative fără precedent pe piaţa imobiliară rezidenţială, unde preţurile au crescut de peste 2,2 ori din decembrie 2001, pe fondul unei creşteri de peste 3,6 ori a creditului ipotecar (vezi graficul).

Datele de la Biroul Central de Statistică arată că preţurile locuinţelor au crescut de aproape 6,5 ori faţă de 1981, iar faţă de vârful bulei imobiliare de la începutul anilor "90, care a fost urmată de cea mai mare criză bancară a ţării, preţurile au crescut de aproape 3 ori.

Un sondaj recent arată că populaţia se aşteaptă la creşteri ale preţurilor şi în următorul an, după cum scrie cotidianul Svenska Dagbladet, deşi nivelul actual al preţurilor sfidează, deja, realitatea economică.

Datele prezentate de Dagens Industri, cel mai important cotidian economic din Suedia, arată că preţurile proprietăţilor imobiliare rezidenţiale au crescut, în august 2015, cu o rată anuală de 17% în Stockholm, până la o medie de 9.100 de euro pe metru pătrat.

Toată această nebunie imobiliară este alimentată de reglementările privind creditarea ipotecară, unde dominante sunt creditele pentru care se plăteşte doar dobânda, iar cheltuielile corespunzătoare de la nivelul gospodăriilor beneficiază de importante facilităţi fiscale. Astfel, o parte a dobânzilor pentru creditele ipotecare pot fi deduse din venitul impozabil (30% în cazul Suediei), iar plata principalului poate fi amânată pe termen nedefinit. Oricât de incredibil pare, estimări oficiale de anul trecut din Suedia arată că duratalor medie de rambursare a unui credit ipotecar este de circa 140 de ani.

La fel de incredibilă este reacţia preşedintelui Asociaţiei Băncilor din Suedia, Hans Lindberg, care a cerut autorităţilor să ia măsuri pentru forţarea debitorilor să plătească şi principalul, după cum arată un articol recent de la Bloomberg.

"În contextul unei politici monetare ultrarelaxate şi a unei pieţe imobiliare disfuncţionale, este important ca guvernul să acorde FSA atribuţii privind stabilirea unor reglementări obligatorii referitoare la creditele ipotecare", a mai declarat Lindberg (n.a. Finansinspektionen (FSA) este instituţia de supraveghere a pieţelor financiare din Suedia).

Şi Riksbank a lansat numeroase avertismente, în ultima perioadă, cu privire la situaţia de pe piaţa imobiliară, dar nu a făcut nimic în ceea ce priveşte restricţionarea condiţiilor monetare, care sunt direct responsabile în ceea ce priveşte scăparea de sub control a pieţei imobiliare.

După ultima şedinţă de politică monetară a Băncii Suediei, viceguvernatorul Cecilia Skingsley a participat la o conferinţă organizată de Deutsche Bank la Londra, unde a declarat că "rata negativă a dobânzii şi cumpărarea obligaţiunilor guvernamentale contribuie la întărirea activităţii economice şi la creşterea inflaţiei", conform unui comunicat de presă de pe site-ul Riksbank.

În ciuda promovării dobânzilor negative şi a relaxării cantitative, considerate absolut necesare de către Riksbank, viceguvernatorul Skingsley a recunoscut că dobânzile scăzute determină o creştere a riscurilor, în special a celor asociate datoriilor populaţiei. Soluţia? "Parlamentul şi guvernul au instrumentele necesare la dispoziţie, iar acum este momentul să le folosească", după cum a mai precizat viceguvernatorul Băncii Suediei.

Cecilia Skingsley s-a referit, bineînţeles, la noul panaceu al stabilităţii financiare promovat în ultimii ani: politicile macroprudenţiale.

După cum se arată într-un studiu recent de la FMI, aceste politici includ măsuri pentru temperarea creşterii creditării, pe fondul politicilor monetare ultrarelaxate din ultimii ani, cum ar fi pragurile maxime de îndatorare sau avansul minim pentru creditele ipotecare. Din păcate, "nivelul cunoaşterii privind eficienţa acestor instrumente este limitat", iar "autorităţile trebuie să manifeste o precauţie ridicată în adoptarea lor", conform recomandărilor FMI.

Cu toate acestea, autoritatea de supraveghere a pieţelor financiare din Suedia pare hotărâtă să "stabilizeze" piaţa imobiliară. Într-un articol recent de la Bloomberg se arată că "FSA a găsit o cale prin care să forţeze amortizarea creditelor ipotecare, fără să aştepte decizia politicienilor".

Aceeaşi instituţie de supraveghere a renunţat, în aprilie 2015, la o propunere similară, în faţa opoziţiei politicienilor.

Dar succesiunea evenimentelor nu ţine seamă de dorinţele politice, iar acum pare să existe un consens că trebuie făcut ceva.

Pe fondul unui grad de îndatorare extrem de ridicat, s-au înmulţit avertismentele cu privire la creşterea riscului unei prăbuşiri atât a pieţei imobiliare, cât şi a sistemului financiar. Date recente de la Financial Times arată că raportul dintre creditul ipotecar şi venitul disponibil al gospodăriilor din Suedia a depăşit 170%, fiind unul dintre cele mai ridicate din Europa.

În aceste condiţii, noile reglementări referitoare la amortizarea creditelor ipotecare vor intra în vigoare din luna mai 2016, iar acestea vor include, probabil, şi propunerile anterioare de la FSA. Cele mai importante se referă la obligativitatea plăţii a 2% din principal în fiecare an, până când valoarea creditului va reprezenta 70% din valoarea de piaţă a proprietăţii, iar ulterior la plata anuală a 1% din principal, până la atingerea unui raport între credit şi valoarea proprietăţii de 50%.

Din păcate, măsurile s-ar putea să fie tardive, mai ales pe fondul reticenţei băncii centrale de a contribui la stabilizarea pieţei prin măsuri de politică monetară. Chiar un studiu recent publicat de Riksbank ("Amortization Requirements and Household Indebtedness", Sveriges Riksbank Working Paper Series, No. 298, Aprilie 2015) arată că "intensificare ratei şi duratei amortizării este ineficientă în ceea ce priveşte reducerea gradului de îndatorare".

Convinşi că inflaţia va fi negativă şi în 2016 (n.a. -0,3%, conform ultimelor prognoze de la Riksbank), conducătorii băncii centrale par să fie gata pentru extinderea programului de relaxare cantitativă, prin achiziţionarea şi a obligaţiunilor ipotecare garantate.

În cazul obligaţiunilor guvernamentale, efectul a fost contrar celui aşteptat, randamentul obligaţiunilor de 10 ani crescând semnificativ de la minimul înregistrat în aprilie 2015, pe fondul lichidităţii deficitare de pe piaţă, fenomen creat chiar de către banca centrală. Un program de relaxarea cantitativă care să includă şi obligaţiunile ipotecare ar determina o reducere a costurilor de finanţare pentru creditele ipotecare, cu efect probabil de stimulare tocmai a instabilităţii financiare.

Riksbank a fost printre primele bănci centrale care au adoptat strategia ţintirii inflaţiei, în 1993, la scurt timp după cea mai mare criză financiară din istoria ţării de până atunci.

Criza a fost determinată de explozia unei bule imobiliare fără precedent, dar care este insignifiantă comparativ cu situaţia actuală.

Ce va urma? Nimic altceva decât îndeplinirea "profeţiei" din proverbul filosofului spaniol George Santayana, "cei care uită trecutul sunt condamnaţi să-l repete", iar atunci se va vedea şi adevărata valoare a politicilor "macroprudenţiale".